Pe Carul Mare abia zărit

[Tudor Cicu]

Pe Carul Mare abia zărit

          (prozopoem)

   

    „Să nu-l credeţi pe poet când plânge./ Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui”, glosa Nichita din roba sa de poet. Și cum diavolul este un foarte bun psiholog, roba acestui tribunal împotriva lui, chiar trebuie susţinută de cât mai mulţi. Dar să nu facem afirmaţii gratuite fără a-i asculta pe toţi. Nu ştii care dintre ei sunt feciorii lui Autolicos, cei care îl vindecară pe Ulisse de rănile provocate la vânătoarea mistreţului legendar. Fiindcă nu vom înţelege cine acolo sus, sus de tot, pe Carul Mare abia zărit, conducea plugul şi grapa pentru a ne pregăti nouă ogorul. Şi nici n-am luat aminte spre sfârşitul balului când prințul proba condurul pe piciorul frumoaselor lumii, în invazia de lăcuste, cât frunza.

    Dar mai mult, nu pot eu să vă spun. Trădarea îşi făcuse aripă şi zbura spre amurg. Aşa se întâmplă şi cu râurile care numai şi numai spre vale şi înspre mare, mai mult în tăcere, ele curg. Ca şi „lebăda” mea la plecare. Ea! Frumoasa Lumii. Plecase de lângă mine fără să înțeleg la ce-i folosise sinceritatea lui Diogene când ținuse lumânarea aia între deşte. Și mă chinuiam să aflu tâlcul poveştii. Pentru asta căutam înfrigurat cenuşa şi boabele de grâu, cartuşele vânătorului, cu care să însemnez drumul la întoarcere.

-Eşti singură şi în preajma morţii… Să scurtăm prin pădure, am strigat.

-Dar şi pădurea e primejdioasă! Eu aud urletul lupilor, în depărtări”- mi-a răspuns ea dând din aripi.

    Asta mi-a amintit cum Javier Otalora a întâlnit-o pe Ulrica pe drumul de la muzeu la hotel. Cronica lui JL Borges a cuprins doar o noapte şi o dimineaţă, dar totul s-a petrecut ca în vis şi ţineţi minte, Javier nu visa niciodată. „Ai auzit lupul? În Anglia nu mai sunt lupi. Grăbeşte-te” – îi strigase Ulrica la hotel, din capătul treptelor, lui Javier, cel nedecis să urce pentru prima şi ultima oară în camera muribundei fete. Iar tu aveai un zbor prea precis, de mă tot întrebam: „De ce pescăruşii zboară, azi, aşa de jos?” „Din iubire pentru cei care se uită”, mi-ai fi spus. Mai știi? Iubirea e cel mai frumos basm care s-a spus vreodată și pare el a fi pe aceeaşi lungime de undă cu părintele basmului şi al lui Sur-Vultur, Petre Ispirescu. Dar până acolo, mare este Carul rânduit pe boltă şi-acum, una peste alta, cu mare meşteşug, îmi pare că ai mai vrea să-mi grăiești:

-Azi văd cine acolo sus, conduce plugul şi grapa. Aici, împins de toate furtunile, de pe pământ plecată, multe înţeleg. Multe. Dar tu, să nu plângi! Ascultă bine. Nu ți se pare, odată cu viscolul stârnit dinspre munte, că în curând o pasăre prefăcută în lebădă va începe să cânte?

 

 

[Vasilisia Lazăr]

„De ce pescăruşii zboară, azi, aşa de jos?” „Din iubire pentru cei care se uită.”

De ce poetul a scris acest poem fermecător? Din iubire pentru cei care îl citesc.

[Valeria Merca]

Un prozo-poem încântător.

Am rezonat, cu admirație.

[Ion Lazăr da Coza]

Recunosc, acest „Am cu ce, bă!” este sub nivelul colocvial, dar, în subtext, se vrea un îndemn pentru tineri (pentru mine, deja e prea târziu!) în a-și clădi o cultură generală temeinică, luându-vă ca exemplu, și, din fericire, nu sunteți singurul pe acest site.

Drag,

[Tudor Cicu]

Mihaela: mă simt onorat și fascinat totodată de comentariile tale, aici. Mă gândesc să „plătesc” aceste intervenții minunate ale tale prin următorul prozopoem: „Țipătul nocturn al păsării din fereastră”, despre tâlcul zborului și nu numai. (Mai corectez câte ceva, înainte de a pleca la Târgoviște - la evenimentul numit: luarea din moț a nepoțelei noastre). Ai un suflet iscoditor și magie a scrisului în stilou. 

[Tudor Cicu]

Domnule Valerian Bedrule: sunteți generos. Vă stimez.

[Tudor Cicu]

Domnule Ion Lazăr da Coza: Citind comentariul dvs. mă simt ca atunci când am urcat pe muntele Olimp și puteam crede precum Hamlet, în nălucirile sale.  Mult respect!

[Ion Lazăr da Coza]

„Am cu ce, bă!” aș fi strigat, dacă aș fi fost în stare să scriu un așa prozo-poem. :))

da Coza

[Mihaela Suciu]

Mie mi se pare normal să pătrund înțelesul, chiar dacă el este doar pațial. Am luat ceva din prozopoem și i-am dat propria cale. Dacă luam fiecare propoziție sau frază erau o multitudine de interpretări. Carul poate fi viața sau destinul. Dacă iubirea e cel mai frumos basm, eu prefer să fiu în centrul acțiunii și nu ascutător. :))
În final, fiecare pasăre-om devine o lebădă, fiindcă doar ea, înaintea morții, începe să cânte. Oricum e un prozopoem încântător!

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia: Vreau să rostesc, în asentimentul celor spuse, un gând criptat de critic: nimeni nu-l împiedică pe poet să jongleze cu cuvintele, fiind tot mai pregnantă rostirea sa, cum că nu adevărul contează, ci abilitatea de a percepe un tip special de credibilitate a rostirii în marginile imaginarului. Cam tot aceleaşi oglinzi (borgesiene) prin care suntem nevoiţi să ne ghicim unul altuia chipurile. Dacă prozopoemul  îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă, eu sunt mulțumit.  Vorbeesc despre acel gol, imaginar, care-l desparte pe poetul de azi, de îndemnul orfeic de a-i urma pe eroii periplului imnic până la capătul acestui alfabet încifrat. De ce nu ne-am pune întrebări!

[Tudor Cicu]

Mihaela: Ca întotdeauna cauți tâlcul vorbelor mele. Nikol MerBreM găsește altceva. Poetul ca și soldatul nu are viață personală. Viața lui este praf și pulbere. A mea... doar printre „icoane și imagini” scrise, poate fi găsită. Mulțumesc amândurora pentru comentarii.