Omul teoretic

[Reus]

Nu mai exist în timp, el există prin mine:

Până tot n-apune voi sta-n nemărginire.

Eu nu mai cred în stele, ele răsar din mine

Și cerurile toate când goale sunt, când pline.

Ce-am vrut să văd - am scris, ce-am vrut să scriu - am ars,

Și vântul plin de vorbe și scrum a dat de glas.

Tot ce-am iubit am spart, și spart tot a rămas;

Nu mai exist în timp și nu mă uit la ceas. 

Până n-a apune voi sta-n nemărginire,

Dar după răsărit, ce-a fi, va fi în tine.

Eu n-am crezut în flori, în moarte și iubire,

Dar tu, ne spune după: ce-i rău și ce e bine?

[Valeria Merca]

De acord cu Sofia, ruperi de ritm. În plus expresii bizare: 

„Până n-a apune voi sta-n nemărginire,

Dar după răsărit, ce-a fi, va fi în tine.” 

Semn de lectură.  

 

[Sofia Sincă]

Idee, mesaj - inedite. Însă construcția incorectă. Am mai vorbit despre prozodie care este imperios necesară în poezia clasică. Adică măsura, numărul metric ce dau ritmul, accentele, cezura, rima.

La tine măsura variază de la vers la vers, rimele sunt sărăcuțe, incorecte. Prea multe pronume, de tot felul.

Până n-a apune voi sta-n nemărginire, - aliterații care deformează ritmul și nu dau bine în poezie.

Există potențial dar e nevoie de studiu și șlefuire.

Sofi

[Mick Lorem]

Interesant! Nu prea știu cum treci de sta-n nemărginire. În rest e binișor.

Cu respect,

Mick Lorem