Rămas

cu gândurile lui

într-un moment de destindere…

plângea în tăcere.

În timpul

răgazului de odihnă

stătea retras în sine

să iubească tăcerea

ca un murmur surd

cu un aer rătăcit

printre şiruri de pietre

între cer şi pământ

cu un râs sincer şi blând.

Într-un

surâs resemnat

aluneca sub paşi

un suspin uşor şi înţelegător

fixând cu ochii

corpul şi mintea paralizate…

circulaţia sângelui se restabilise.

Era propriul său stăpân.

Rămăsese

în mijlocul oceanului vieţii

fără far

să-l călăuzească.

În delirul său

nu avea nevoie de cuvinte,

se plimba

printre adâncuri ruginii

dintr-altă lume.

Din timpul foarte lung,

dacă îi ţinea socoteala, împins

de-un sentiment nedefinit

putea să-şi ia viaţa de la…

Cu respiraţia

rapidă şi întretăiată,

ochii i se pierduseră

în profunzimile întunecate

de pe cerul senin

cu stele rare

între două rânduri de ziduri.

Zgomotul

paşilor se stinsese

când buzele păreau

să vorbească de la sine

cu o parte din ochii

ce se degajau

din capul

cu o expresie adâncă

în spaţiu…

O linişte netulburată

îl învăluia

într-o plasă imensă

încercând

să-şi dea seama

de cuvintele

ce veneau pe buze

şi de lacrimile

ce se prelingeau pe faţă

fără întrerupere

cu un aer bolnăvicios

în spatele ferestrelor

să pătrundă cu privirea…

Venele

de pe frunte

i se umflau

aruncând

spre tavan

mici nori de aburi

cu o încetineală exasperantă

din respiraţia lui regulată,

scoţând

un suspin

de resemnare

cu un aer

de sfidare

a luminii

… ce urca de jos.

Simţea

cum îi curge pe gât

cu un zgomot sec,

lumina palidă

ce atingea pământul

pe ploaie

şi pe soare.

Rămas

încovoiat de şale,

sprijinindu-şi pumnul în şold,

cu stări de dezgust,

arunca priviri furibunde

din expresia blândă şi tristă.

Viaţa e aburul care pleacă…

Ca să se trezească

din vidul în care plutea,

şi-a sucit

şi răsucit

pe toate părţile

gândurile

din izolarea

şi deznădejdea sa

cu sentimentele

ce-l însufleţeau

în spectacolul mişcător

al necunoaşterii

lucrurilor vieţii

încrucişându-şi braţele.

Îşi deschidea mintea

să câştige timpul pierdut.

Absorbit

în contemplare

ca şi cum

ar fi acoperit

adâncuri de nepătruns,

buzele i se mişcau

din ce în ce mai încet

agitându-se

în aerul proaspăt al dimineţii

cu imaginile ce defilau prin faţa lui,

cuvintele i se încurcau în minte,

rămase cu gura căscată,

ar fi murit din lipsă de aer…

Fără

să se oprească,

putea vedea

în adâncurile fumurii,

îndrăznind

să privească în urmă

fără să ştie

încotro se îndreaptă

în fuga-i nebună

de vorbele

ce răsunau neliniştit

şi-l însoţeau în sinea lui.

Reluase viaţa de nomad…

Cu o teamă vagă

să nu fie acuzat de ignoranţă,

picioarele i se opriseră,

rămăsese nemişcat.

Nu mai stăruia

asupra acestui gând,

îşi lăsase

amprenta asupra lui,

motivul de mirare în tot ce vedea.

Avea tot timpul în faţă…

Ca şi cum

ar fi susţinut în ceaţă,

mergea aproape la întâmplare

cu liniştea ce îl speriase

şi privirea care se pierdea

în întuneric.

Doar

nişte stele sclipitoare

luminau cerul

într-o mişcare confuză.

Avea impresia

că bătea pasul

pe loc…

Cu mâinile pe urechi

fără să se lase distras

de lucrurile ce-l înconjurau

pe o grămadă de pietre

într-un gest teatral,

mintea lucra

ca şi cum s-ar privi cu proprii ochi,

ca şi cum ar fi căutat ceva în el

fără să reuşească

să rostească vreun cuvânt.

Se gândea

să dea aripi la picioare.

Nu mergea mai departe decât…

Tulburat

de nelinişte

cu nările depărtate,

îşi iţea vârfurile sufletului pătat cu violet

de braţele atârnate

când pleoapele i se încreţeau

şi înclinat în faţă,

cu gura deschisă

îşi muşca buzele ochilor

ce păreau să arunce flăcări…

Dându-şi

capul pe spate,

colţurile gurii trăgându-se înapoi într-un zâmbet,

era insensibil la imperfecţiunea

care se ascundea

sub strălucirea hainelor muiate de ploaie.

Mergea cu paşi regulaţi

să usuce lacrimile

cu un aer de şmecher

când timpul era urât

spunându-şi

că imaginaţia

nu se va împiedica

de un detaliu…

Într-o

mişcare regulată

cu multe însuşiri sufleteşti,

cu buzele galbene,

a alungat îndoielile

din mintea tulburată

de mâinile întinse

ca un gest de implorare…

în faţă

nu era decât necunoscutul

şi sprijinit pe mâini,

cu vocea diminuată

de murmurul gunoaielor vieţii

ce se pierdeau în aer

a rămas cu ochii pironiţi în…

Într-o

atitudine

atât de calmă,

îşi trecu mâna

descărnată peste picioare,

cotul

i se sprijinea

de genunchiul îndoit

şi fără să facă vreo mişcare cu capul,

a căzut, parcă, pe gânduri…

zbuciumul

sufletesc, răzbătuse

în câteva cuvinte

sub impresia fricii de viaţă,

vântul le lipea de geamuri

scoţând strigăte…

Sprijinit de masă

se simţea cuprins

de întrebări

se îmbulzeau

în mintea tulburată

de lumina mişcătoare

din iarba plină de rouă

şi de copacii

ce-şi întind ramurile

răsucite şi chinuite

ici şi acolo

de vânturile

ce se zbenguiau în voie

pe marginea drumurilor…

Într-o tăcere mută

din gestul negândit,

dezvelindu-şi

gingiile golite de sânge

spiritul său

se va pierde pe sine

ca-ntr-o piramidă răsturnată

să refacă în propria minte gândurile

dintr-o contopire inefabilă

punctând

cu lumini zburătoare

întunericul nopţii

din mormântul ce devenea

perfect de neted.

Biata alegorie a…