vinerea avea toate ceasurile
acasă
mai puțin unul
rătăcit de copitele calului
ce privea lumea
cu nările aburinde
acoperea zarea cu amiezi
sub poala soarelui
păștea lipsit de griji
într-un crâng cu viță de vie
nemărginit
cerul răstignit
se ascundea în ochii albaștri
ai calului pentru care a paște
este o atitudine

m-ai îmbogățit cu lacrimi
proprietar peste taifun
vârât prin ușa deschisă
de imprevizibile
cuvinte
dictate cu forța gândului
toxic
stăpână a timpului comun
dresură de neuroni
în casa unde
vulcanic
la cina de taină
ți-am oferit inima

pe pântecul spart al orașului
timpul umblă
cu pieptul dezvelit
măsoară goliciunea cuvintelor
placate cu netulburata nesimțire
se adună în căuș lacrimi
să însămânțeze patimi
iubiri irosite
expulzează inimi
în dansul din imperiul
trădării

viselor
ca într-un insectar
le prind aripile
în gândul
că odată și ele m-au locuit
în nopțile petrecute
cu trupul primenit
înfășat în carnea din care
a fugit copilăria
ea revine uneori
pe o ușă dosnică
în subconștientul reavăn din nopți
ce-și scutură trena de stele
peste blocul
în care moartea are chip
de copil

mâna dreaptă este aceea

  care mă închină

scriu

mănânc

închid la nasturi toamna

totuși mâna dreaptă

mă încurca jenant

pentru gradul naiv

  în care măturam cotidianul

până când orașul a primit

în turneu circul

să nască amintiri

pe bilete de intrare

cu părți distincte

segmentelor geometrice

fără graba de a strica

armonia universală

să îngrădească libertatea visului

unui adult corijent la…

creierul în centrifuga gândului

  absoarbe fiecare atom de oxigen

însetat la…

cu un singur ochi sparg
bariera de corali
primăvara se ascunde
gând al regenerării
într-un singur picior
ploaia se lasă amanet
lacrimilor
adevărul este vedetă
în magazinul cu antichități
sufletul schimbă cuvinte
în sejurul iubirii

îți scriu
acum ploaia a stat
în inimă umbra s-a topit
trupul tău cald îl simt cum alunecă
în graba ultimului tren
îți etalezi nurii cu pașii tăi
răscolitori
chemi ploaia cu graba din scrisori
alergi să piepteni graiul nopții
cu plecarea să faci luminii cale

 în vis
  pruncul ucis țipă
câinele se îneacă în scârbă
fata cu părul negru
copilul strigă
unde-mi sunt jucăriile
câinele își caută stăpânul
lătrând cu tonuri înalte
fata se piaptănă
are mâinile trudite
eu chem
numele tatălui
fata nu mă privește
își vopsește fața cu ocru
  fătul își cere dreptul la somn
  dulăul înecat cere stăpânului
să nu-l uite

adevărul în mecanica sa
  are ecuația
elementelor cheie
  aprinde viziunea poeților
 marginea nepătrunsă a mării
identifică pașii în sinonimia tăcerii
deschide petalele nuferilor
fotografii imortalizează clipa
ca un prim sărut

Ea trece frumos prin ploaie
grăbită să taie ora exactă

Ea calcă ușor prin mine
cu gândul hrănind cuvinte

Ea așteaptă să trecem în vis

celule în mediu alcalin

Ea merge ușor prin ploaie
să vină cântecul ce sunt

sunt nevoit să învăț tăcerea
răstignit de timp
sub persecuția orelor sfărâmate
la întretăierea
visului
cu recunoașterea mediocrității
ce dictează drumul
un amestec de sentimente
tocite
ale martorilor otrăviți
cu poeme în care
iarba veștedă crește din abundență
pe cer
să-mi rupă trupul
ca pe o prescură