Interviu cu scriitorul Tudor Cicu/ intervievat de redactorul șef la „Întrezăriri”, Gheorghe Postelnicu.

INTERVIU CU SCRIITORUL TUDOR CICU

 

1. Asigură publicarea pe blog un număr mai mare de cititori? De aprecieri obiective?

   Pentru a răspunde la întrebarea dvs. va trebui, mai întâi, să vă citez tot pe dvs: „focul e totdeauna mai mic decât cartea pe care o arde”. Eu pot să spun că blogul a fost un atelier literar pentru mine, un fel de rug în care am ars puțin câte puțin, precum lumânarea ce arde până la capăt. Am început să postez pe blogul personal începând cu data de 7 oct., 2011, și i-am pus capăt pe 29 august, 2016, după aproape 870 de postări (adică 870 de zile de lucru în acest atelier). Mai exact, o activitate de cca. 6 ani. Dacă ne amintim că prima postare se numea „Să crezi în basm”, apoi cele peste 87000 de accesări, mi-au confirmat că trebuia să cred în scris și că rezultatul postărilor mele s-a materializat prin cele 20 de cărți care au ieșit de sub „mantaua” acestui blog. Dacă am crezut în basmul postărilor pe acest blog și că asta îmi va aduce un așa număr mare de cititori? La început nu visam atât de departe. Mai târziu, văzând un așa număr mare de accesări (unele depășeau cifra de 200 zilnic), mi-am zis că Dumnezeu o fi având ochiul cât ușa și, pesemne, o fi având El socotelile lui! Dar experiența pe blog nu a fost numai una trăită pe roze, că mă întrebam, uneori, precum Grișka din „Donul liniștit” a lui M. Șolohov: „- O fi vreo nădejde, maică?” ”- Dinainte nu știe nimeni, drăguță!”. Mi-au ținut firul întins, la comentarii, scriitori de seamă precum: Marin Ifrim, Ioan Viștea, Ion Lazu, Nicolae Ciobanu, Liviu Ioan Stoiciu, Florentina Loredana Dalian, Dumitru Augustin Doman, Dumitru Dănăilă, Elena Lupșan, Luminița Zaharia... etc. Au fost și înjurături din partea unora, porniți cu limbă de viperă și un dinte scos în față să are ca rinocerul lui Ionesco, prin tarlaua lor cu barabule. Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera. 

2. Buzăul nu are o revistă culturală de prestigiu. Nu are universitate. Mediul şcolar are autori de cărţi, dar nu şi scriitori. Ce mai lipseşte culturii buzoiene pentru a se închega?

    Când am venit (prin 2005, de la Berca) în Buzău, am cunoscut o viață literară adevărată și o diversificată și nobilă scriere a celor strânși în jurul revistei de atunci - „Renașterea culturală”. Din păcate revista s-a stins prin 2012-2013 din prea multele orgolii personale. La „Casa Sindicatelor” scriitorul Marin Ifrim ținea flacăra unei vieți literare a acestei urbe buzoiene, prin acele faimoase și minunate lansări de carte. Astăzi Buzăul nu mai are o revistă a lui, deși prin provincie ori prin diverse grupări au răsărit și astfel de reviste (nota bene revistelor „Spații culturale” de la Rm-Sărat și „Întrezăriri” de la Pârscov); iar lansările de carte se țin „când și când” la sala de la Casa Marghiloman ori la Biblioteca „Basil Iorgulescu”. În ziua de azi, Buzăul parcă trăiește blestemul profeției labișiene: „Nu mai aveți o țintă și mlaștina v-a supt”, căci sub masca unor orgolii nejustificate, nu le mai ajungem, unora, cu prăjina la nas. Unii au lăsat săbiile jos, a neputință, alții ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutățile și nenorocirile vremurilor până în ziua când scriitorii din urbea buzoiană se vor trezi a urla, cu mâinile ridicate la cer, implorându-l pe Dumnezeu, ca samovarele puse la focul sărăcei. Parcă trăim vremurile când Akaki Akakievici al lui Gogol, tocmai spunea: „Ia te uită, ce încurcătură!” Nu exagerz când spun că trăim ca în povestea aceluia cu „prostia omenească” încondeiat de Creangă. Ce ne lipsește? Istețimea unuia ca Ulisse care să reconstruiască faimosul cal de lemn din fața căruia troienii au surpat zidurile și au lăsat porțile deschise tuturor. Din păcate, aici la noi, se construiesc prea multre ziduri și prea puține punți.

3. Aţi susţinut realizarea unei cărţi de valoare împreună cu scriitorul Ion Lazu şi cu N. Ciobanu-Roman, o lucrare masivă de teorie şi de comentariu („Prieteni prin cărţi”, 2015). Cu poeta Mihaela Boboc aţi avut o frumoasă experienţă literară („Tătăruşca”, 2015). Comentaţi o dată sau de mai multe ori pe săptămână, cărţile cunoscuţilor. Cultivaţi parodia, o specie aproape pierdută. S-a uitat cam repede antologia „11 poeţi x 11 poeme”, 2010. Sunteţi prezent la întâlniri colegiale prin ţară. Ce anume determină şi susţine această diversificare proteică? Ce modalitate de exprimare vă reprezintă cel mai bine?

   Aveți dreptate. După încercarea nereușită de a uni pe poeții buzoieni într-o antologie („11 poeți x 11 poeme”), am ales calea de a scrie unele cărți ca și coautor. Mi-am zis că nu poți trezi lumea, prin cuvânt, de unul singur. Dar și aici, ca pe Ivan Turbincă, cel care nu era decât un cerșetor de tăcere la un capăt de pod, nebunia asta m-a costat (în cazul unora), ori cum ar fi spus Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripilor sale pe valuri?”. Noroc cu lecturile din tinerețe. Panait Istrati mă învățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat în acele cărți scrise. Am scris poezie, proză, critică literară și parodii. Din nefericire, deși am nepublicate în volum peste 300 comentarii critice despre cărțile dăruite sau primite, nu le voi publica într-o nouă carte, și asta, pentru că tocmai cei despre cărțile cărora am scris, încurajându-i prin diverse medalioane literare, m-au bălăcărit peste tot, cum le-a venit la gură, ca la ușa cortului. Iar dacă tot m-ați întrebat, despre cartea mea de parodie, spuneam așa: „Prin cartea asta am avut curajul să-i înfrunt pe zeii de dinaintea mea. Poate va scrie și Istoria despre acest eveniment în viața mea, ori măcar va spune, câte ceva. Dacă va spune!” Am început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de pepene” în revista Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea în suflet”), însă, în prezent mă voi axa pe roman.

 

4. Aţi stors şi fagurele criticii, scriind mai mult decât cronică de întâmpinare, o lucrare surprinzătoare despre poezia lui Ioan Liviu Stoiciu („Poezia şi subteranele ei”, 2011). Care este povestea ei?

   Încă de la început, am convenit (împreună cu poetul LIS) că această carte reprezintă doar un experiment eseistic şi că ea trebuie citită ca o carte de poveşti de tot felul, în care, ce-a cunoscut „pietrarul” critic, a cioplit şi învederat. Adevărul extras şi rostit de criticul Mircea Dinutz într-un comentariu, după lectura acestei cărţi, mă duce cu gândul la cumpăna acelei fântâni rurale, prin care un principiu înoată în sus, alt principiu se-aruncă-n sus, iar Adevărul îşi duce în cele din urmă degetul la buzele arse şi triste, şi murmură ca efebii Herei care întruchipau Soarele. În această carte am făcut legătura dintre trăirile din copilărie ale poetului, structurate în atâtea versuri revenind obsesiv către cititor, asociate – prin corespondenţă – cu ale mele. Numai Poezia ridică lucrurile şi întâmplările oarecare la simboluri şi fapte asemănătoare (ca-n vieţile paralele), prilej de a-mi trezi şi aduce cititorul la divina lucrare a poetului. Măcar pentru acest gest (al spovedaniei din subteranele poeziei existențialist/suprarealiste), va trebui cititorul să se aşeze cuminte la altarul bucuriei de a descoperi povestea Scriiturii în Poezie.

 

5. Dumneavoastră, Tudor Cicu, sunteţi un singular printre scriitorii buzoieni de astăzi. Gândul vă poartă şi spre confraţii din filiala dobrogeană a USR şi spre cei din Slobozia şi Urziceni. Cu ce preţ vă purtaţi acest destin?

   M-am simțit bine printre scriitorii buzoieni și cei din Slobozia, strânși uniți în jurul revistei lor „Helis”, dar tot printre dobrogeni îmi este locul. Ca în versetul biblic: „Trestia strivită nu va frânge și feștila fumegândă nu va stinge, până ce nu scoate, spre biruință, judecata” (Matei, cap. 12,20).  Nu se va ara marea cu boii, decât acasă la tine, printre ai tăi, căci ceilalți vor preface judecata în otravă și rodul biruinței în pelin. Întrebarea pe care mi-o puneți acum, pentru mine seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele, pentru că deși mă simt un fel de exilat ca Ovidiu la Pontul Euxin, nu uit să fiu încurajat de epitaful poetului, scris pe statuia din Piața Ovidiu, locul unde am trăit momente din viața mea, ca cele descrise în romanul ce mi-a apărut recent: ”Fata cu smochine”/2016.

 

6. Vă mai amintiţi „Jurnalul de Vrancea”? Câţiva ani a strâns în jurul său scriitori de mare valoare, adevărate conştiinţe civice. Era ca un cazan de locomotivă. Nu se poate uita. Cotidienele buzoiene nu au pagină culturală sau, dacă au, e ţinută de veleitari, care cred că, citind pe internet, pot scrie 20-30 de rânduri despre orice autor român. Cum comentaţi acest lucru?

    Și „Jurnalul de Vrancea” (ca și blogul lui LIS) a semănat cu un cazan de locomotivă pentru mine. Ne-am simțit (cu toții) ocrotiți ca sub „mantaua lui Gogol” și ne-am hrănit spiritual prin scrierile unor „Greuceni ai literaturii” ca: Marin Ifrim, LIS, Paul Spirescu, Mircea Dinutz, Rodica Lăzărescu, ș.a. Era ca și cum spunea Gabriel Garcia Marquez: „că nu ești de nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în opera ta”. Și într-un caz și altul, acum, privind în urmă, mă simt ca dinaintea mormintelor alor mei. Din fotografia de pe crucea părinților, mă privește liniștită mama și un pic contrariat tata. Fiindcă dintre cei amintiți, mai sus, unii au plecat din lumea asta, ceilalți s-au lepădat ca Petru, după prima cântare a cocoșului. Și asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice, omul hemingwayan din mine, își învinge, în continuare, de unul singur moartea, prin scris.

7. La 26 de ani de la Revoluţie, oamenii de cultură manifestă din nou curajul de a tăcea, de a nu-şi spune părerea despre încercările puterii de a îngrădi exprimarea liberă şi drepturile fundamentale ale omului. De ce?

   Nu știu ce-l făcea pe H.C.Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să susțină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă pote țâșni bucuria, dar eu am aruncat în urmă buzduganul amintirilor mele, și ce credeți? Mi-am reamintit despre acele vremuri când copilăream în satul natal. Și, ce vremuri! Sunt atât de trist când mă gândesc... Ca Vanka a lui Cehov care îi scria bunelului: „Dragă bunelule, fă-ți pomană și ia-mă de aici!” Și, cu acest gând îmi scriu cărțile. Așa am scris „Azaplar”, „Tătărușca”, „Fata cu smochine” și scriu acum la „Pierduți prin Siberia”, „Copil din flori”, „Arșița” ori „Enigmatica Ema”, având în urechi vorbele mamei, rostite odinioară: „Nu mai visa copile! Du-te și tu cu copii la joacă”. Adică, să las cartea din mâini și să mă îndrept și eu ca toți ceilalți spre cele pământești. De aceea las, câteodată, stiloul din mână și cartea să alunece din brațe, de mă întreb: „Ce-o fi zis, oare, mama?”

8. În literatura română contemporană, distingeţi vreo tendinţă bine conturată? Vreun curent artistic individualizat?

   Tendințe?... Eu cred în cei care, în scris, au cutezat să iasă către Ființă și să-i pătrundă în intimitate. Astăzi, unii scriu poezie transmodernistă ori suprarealistă cu intenția de „a fixa amețeli” ale trăirilor lor, iar în proză se sondează și se caută adâncimea sufletului omenesc cu „ceva” aplecare spre adevăr și ficțiune. Se vede prăpastia, dar niciodată puntea dintre ele. Cred că puntea de care fac vorbire se construiește cu multă migală și stăruințe de mare vrăjitor. Dacă o poezie e rece și nu transmite nimic, ori proza tot ară un ogor gol, e pentru că nu are nimic din emoția trăirilor existențialismului cultivat de înaintași. Prefer cuvântul care stârnește emoția, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce nu vor da sămânța unui „vrej de fasole” ce l-a dus pe Jack până la ceruri.

 

9. Se crede că orice prozator are o mare pasiune pentru istorie. Mărturisită sau nu. Primul dumneavoastră roman a fost, aş zice, istoric („Iarba de mare”, 2006). Ce epoci, ce figuri ale istoriei naţionale vă impresionează atât de mult, încât aţi vrea să le daţi viaţă în proza dumneavoastră? 

   Și „Iarba de mare”, „Azaplar” ori ”Fata cu smochine” (dintre romanele mele apărute), au fost scrise doar cu mâna pe umărul îngerilor care mi-au însoțit trăirile din viață. „Iarba de mare” e povestea unei mari iubiri din adolescență, prinsă în context interbelic. Dar toate romanele (scrise sau la care scriu) au câte ceva din trăirile mele. Cu acest gând scriu, acum, la celelalte, ca și cum aș retrăi totul într-un nou vis. Iar visul  acesta trebuie să curgă până la destrămare. Doar printre trăirile cu ai mei, în scris, mă simt ca Gogol printre cazacii săi de pe Don.

 

10. Ce înseamnă Negoşina pentru omul şi scriitorul Tudor Cicu?

    Am senzația, când mă aflu printre stupii mei de la Negoșina, că sunt tratat de toți cei din jur, precum era la Iasnaia Poliana în pragul celor 82 de ani, marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi. Uite, acolo la țară, la Negoșina, unde am prisaca, printre albinele mele, simt că toate acele orgolii (de care am vorbit) nu au nici o noimă.  Frumoase sunt zilele la Negoșina la începutul verii când fâneața e plină de flori în toate nuanțele de culori! E tocmai perioada când albinele zbârnâie ca avionele, prin aer, într-un dute-vino amețitor prin toată prisaca. De aici de la țară lumea se vede altfel. Și tot de aici, din ograda socrilor mei, de la Negoșina, privesc colinele și vârfurile pinilor de pe acestea, până la Penteleul din zare. Doamne, câtă semeție!... Dar despre toate astea, am scris deja un prim volum aflat la tipografie: „Scrisori din prisaca de la Negoșina” (partea I-a: Libertatea de a citi).

 

11. Care este explicaţia numelui dumneavoastră de familie?

   E o poveste încurcată. Am întâlnit, pe vremea când citeam „Victoria de la Oltina” (scrisă de Paul Anghel în 1961), un personaj cu numele de Stoenciu Cicu. Scriitorul îl întâlnise prin docurile de la Oltina, ca refugiat bulgar.  Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta şi a avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie Stoenciu. Enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria şi stabilit o vreme prin portul dunărean, Oltina. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar, de-l ştiam de satul chinuiţilor), de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai şi căruţă, făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea, etc. Pleca prin Muntenia şi aducea de acolo alte produse. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea armă în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52 şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum atunci, tatăl bunicului era pe moarte. Moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunicul (fiul lui) și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata (era déjà însurat cu mama care-i purta numele de Stoenciu) și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte, tot Stoenciu. Drama familiei bunicului, de mă va ţine Domnul, drept la masa de scris, şi mă va inspira bunicul, de acolo de sus, de unde îmi vegheză scrisul, o voi scrie în romanul ARŞIŢA.  

 

 

Vizualizări: 30

Răspunsuri la Aceste Discuţii

"Prefer cuvântul care stârnește emoția, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ..."

Si eu! 

Aprecieri. 

Interviul: o modalitate de a ne cunoaște și recunoaște mai îndeaproape scriitorii. Am citit cu emoție și m-am bucurat, sau întristat, după caz:). Felicitări sincere pentru activitatea literară și mult succes pe acest tărâm gingaș, dătător de profunde trăiri. Un citat clasic aparținător lui Nichita Stănescu: Uitaţi-vă numai la Sărutul lui Brâncuşi să vedeţi că îmbrăţişarea este însăşi poezia.

Emoționate mărturisiri!

Prețuire,

da Coza

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Anagramă a utilizatorului Ion Lazăr da Coza
cu 9 minute în urmă
Postări de log efectuate de Adina Speranta
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Giurgiu Silvia îi place postarea pe blog Cedrii Libanului a lui Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Anagramă a utilizatorului Ion Lazăr da Coza
cu 3 ore în urmă
Giurgiu Silvia a contribuit cu răspunsuri la discuţia Concursul de poezie, proză, eseu și dramaturgie „Labirinturi autumnale”, ediția a IV-a, noiembrie 2017 a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) în grupul CONCURSURILE NOASTRE
cu 3 ore în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Urăsc toamna a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 3 ore în urmă
Lui Mihaela Suciu i-a plăcut discuţia Urăsc toamna a lui Ana C. Ronescu
cu 3 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cedrii Libanului a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 3 ore în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Ziraxes a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Lui Mihaela Suciu i-a plăcut discuţia Ziraxes a lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Petre Ioan Crețu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poezie angelică a utilizatorului Petre Ioan Crețu
cu 3 ore în urmă
Petre Ioan Crețu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poezie angelică a utilizatorului Petre Ioan Crețu
cu 3 ore în urmă
Petre Ioan Crețu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poezie angelică a utilizatorului Petre Ioan Crețu
cu 3 ore în urmă
Petre Ioan Crețu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poezie angelică a utilizatorului Petre Ioan Crețu
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Devenire degeaba a lui Petre Ioan Crețu
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poezie angelică a utilizatorului Petre Ioan Crețu
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Poezie angelică a lui Petre Ioan Crețu
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Gânduri 13 a utilizatorului Adina Speranta
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Gânduri 13 a lui Adina Speranta
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Sosesc-(sonet*a la maniere de Merca Valeria) a lui Ionel Mony Constantin
cu 4 ore în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor