Accesați

textele de proză participante (partea I)

            13. Domnul și …Toamna

 

            Era toamna care a reuşit să-şi facă fără voia mea, sau poate eu i-am permis, un loc neatins în sufletul meu, un loc închis, blocat de multe bariere, un loc care va mai fi deschis, sau poate nu, de o persoană sau de aceeaşi împrejurare, de acelaşi loc rămas neschimbat. Simt că în curând, odată cu schimbarea ce ştiu că va avea loc, voi scăpa de ceea ce mă apasă, de ceea ce mă înlănţuie sau voi fi îngenuncheată de aceleaşi trăiri, acum devenite mai puternice, invincibile. Rămâne de văzut.

            Îmi amintesc… uneori încerc să-mi schimb gândurile, să evadez din propriile trăiri, din propriile speranţe deşarte, o speranţă a uitării, dar sper prea mult. Poate teama de a nu pierde ceva nemaitrăit, ceva de care poate îmi va fi dor, mă face să nu uit.                   

            Era toamnă, cu toate că cerul era mohorât, mai să plângă. Frunzele roşii, ca obrajii unei fete timide, mişcate de adierea unei uşoare brize tomnatice, mă făceau să cred că împrejuru-mi era însufleţit. Acum realizez, Toamna era chiar un suflet rătăcit. În mintea mea,Toamna era un tânăr domn galant, acoperit cu hainele cele mai de preţ, ca pentru un lung drum, materialele fine în culori pastelate îmi dădeau o stare de linişte, de siguranţă. Tânărul vorbea neîncetat, era obositor, dar în acelaşi timp plăcut. Aş fi vrut să înceteze, dar dacă tăcea, îmi doream mai mult să-i aud vocea. Glasul îi era nuanțat, mii de sunete, care mai de care mai ciudate, mai neobișnuite, armonioase. Ciripitul păsărilor parcă cicălea micile vietăți rămase prin covorul auriu, ascunzindu-se de primejdii. Soarele, mai strălucitor ca niciodată,  încerca să amăgească vietățile că totul nu a luat sfârșit și că tânărul nu va pleca prea curând. Și pe mine m-a amăgit, m-a vrăjit, iar trezirea din acea dulce vrajă o simt acum, când încerc să retrăiesc acele clipe, așternând sute, mii de cuvinte, unele fără înțeles.

            Îmi amintesc că eram vrăjită, glasul fermecător se completa cu veșmântul său straniu. Pe fiecare haină se observa cu ușurință noi lumi, care mă nelinișteau, toate făpturile erau agitate. Toate mișcau: frunzele, oamenii, greierii, păsările, albinele, veveriţele,  până şi copacii erau neliniştiţi, aşa-i simţeam eu.

            Frunzele se transformau de la făpturi pline de viaţă, trecând prin etapele culorilor, în simple cadavre. Oamenii,  lipsiţi de linişte, se pregăteau ca pentru o călătorie lungă, care poate nu mai avea întoarcere. Strângeau roadele oferite de Dumnezeu, preferau să împartă binecuvântările celor ce le-au oferit afecţiune oamenilor, scuturând roadele. Cei egoişti, care nu se puteau lepăda de minunea Dumnezeiască ce le-a fost oferită, preferau moartea, chinul, rupându-şi braţele lungi şi subţiri.                                                                                          

            Astfel, tânărul răpus de transformarea prin care trecea, s-a lăsat purtat de aripile puternice ale vântului care l-a dus la trei mile distanţă de mine. De atunci aştept întoarcerea lui, sper să pot trece prin aceleaşi stări care atunci m-au putut vrăji pentru atâta amar de vreme. Cu toate că stiu că-mi fac singură rău, cu toate că stiu foarte bine că iar mă va părăsi după trei luni, eu tot îl aştept şi îl voi aştepta aşa toată viaţa.

 

        

             14. Toamna si iubirea

                                                                                                        

              A fost odată ca niciodată, când soarele și pământul puteau vorbi, când stelele se odihneau pe planete și cometele dansau printre acestea. A fost odată un soare ce era îndrăgostit de toamnă, așa cum nu a mai fost  niciodată. Toamna era unul din cele mai frumoase anotimpuri care existau, când natura și animalele se bucurau, când văile însorite și munții pietroși râdeau la soare și, îmbrățișând-o,  spuneau:

            – Când sunteți împreună, totul este cald și frumos, ca într-un vis!

            Așa era de fiecare dată la venirea toamnei, toata natura se trezea la viață. Dar când toamna  pleca, soarele era foarte supărat. De durere, pentru că n-o mai avea alături, nu mai putea străluci pe cer. Se întreba mereu de ce marea lui iubire e prezentă doar trei luni pe an, iar în celelalte nouă trebuia să trăiască singur și amărât. Ori de câte ori știa că toamna urmează să plece, începea să fie mai rece și mai închis. Iarna era așa de supărat, încât nu dăruia nicio rază pământului. Treceau celelalte anotimpuri unul după altul, dar mâhnirea din suflet nu trecea. Doar se ameliora. Începuse să iasă din când în când, dar absența toamnei îl măcina mai tot timpul.

            Într-o zi , vara a văzut că soarele e cald când iese dintre nori, și, gândindu-se puțin, îi spuse:

            – Soare blând, de ce nu ieși puțin să mă încălzești? E tare plăcut!

            – Pentru că eu numai și numai pe draga mea toamna o iubesc! răspunse acesta.

Vara vorbea mereu cu el și, ușor-ușor, acesta a început să strălucească. Aceasta s-a dus, iar spusele ei îi răsunau în minte. A venit apoi toamna, era bucurie  mare,  iar soarele ardea din nou în înaltul cerului.

Apoi, cu fiecare an mai mult, a  început  să încălzească mai mult vara decât toamna. Toamna era deprimată,  plângea în fiecare zi și îi cerea soarelui să iasă din nori, dar în zadar. După o vreme, strălucea doar pentru vară, lăsând toamna să tânjească în fiecare zi după iubirea lui. Din cauza suspinelor  răcea tot în calea ei, iar lacrimile i se transformau în râuri.

            De fiecare dată, când toamna vine, aceasta încearcă să îl  impresioneze, în speranța că-l va cuceri din nou, colorând frunzele în diferite culori și transformând natura într-o operă de artă.

            Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

 

 

 

               15. Toamna în pădure                                                                          

 

              A treia fiică a anului a sosit la noi. E toamnă iar... ziua e din ce în ce mai scurtă, iar noaptea pune stăpânire peste pădure. Soarele a apus supărat, alungat de norii negri care prevestesc ploaia. Noaptea se așterne cu greutate peste pădurea bătrână și amorțită. Doar luna mai veghează asupra acestui tablou aproape adormit, dar se mulțumește să lumineze precum o lampă veche, deoarece nu are puterea să împrăștie căldura mult dorită. Frigul cuprinde copacii și îi strânge cu forță ca în niște cingători.

          Trunchiurile arborilor aproape înghețate scârțâie sub presiunea frigului. O mulțime de frunze uscate se lasă în voia destinului și este împrăștiată în toate părțile. În întunericul pădurii, umbrele copacilor bătrâni par niște fantome.

          Arborii străjuind de secole sunt obișnuiți cu o astfel de vreme. Cei mai tineri însă admiră vuietul nopții de toamnă. Se apleacă spre pământul amorțit, când în stânga, când în dreapta, mișcare ce îi fac să scoată un zgomot care se pierde încet-încet în liniștea pădurii. Crengile copacilor bătrâni nu se mai pot opune vântului nemilos. Oftează, se agită… dar totul e în zadar. Atunci încep să suspine a pustietate. E o stare generală de tristețe, iar nefericirea sosirii acestui anotimp se face simțită de întreaga natură.

          Pădurea parcă a amuțit. Preț de câteva momente s-a așternut liniștea peste acest peisaj minunat. Vântul s-a retras în ascunzători, iar frigul pătrunzător s-a domolit. Obosită, pădurea se odihnește în tihnă,  precum un soldat rănit întors recent de pe câmpul de luptă. Dar acest calm ține prea mult, vântul necruțător revine. Mai furios ca altă dată, suflă nervos frigul peste pădurea încă zgribulită. Lipsit de vlagă, codrul se apleacă, semn că neiertătorul vânt l-a înfrânt, fără prea mari eforturi.

          Cele câteva frunze rămase în copaci sunt smulse cu furie și sunt înlăturate,  precum niște veșminte demodate. Copacii rămân goi, iar lacrimile lor cad peste covorul ruginiu. Frigul a spulberat tainele toamnei. Povestea se repetă până în zorii zilei, când vremea rea se retrage,  lăsând razele de soare timide să le mângâie trunchiurile amorțite.

          Dimineața găsește codrul secat de puteri, dar fericit că a făcut față unei nopți aspre de toamnă. În sfârșit, pădurea, ca un om bezmetic, adoarme, protejată de mângâierile discrete ale razelor de soare. Singurul care rămâne treaz este foșnetul frunzelor ruginii ce își afundă pașii în pământul înghețat. Omul privește melancolic peste acest peisaj trist de toamnă și este cuprins de o mare tristețe. Natura, lipsită de culoare, care pare că în acest anotimp îmbătrânește, îi flutură prin minte fel de fel de gânduri.

 

        16. Miroase a toamnă

                                                                                       

            Este octombrie, afară este totul atât de straniu, încât nu-ți dai seama dacă este amurg de toamnă sau propriu-ți coșmar. Deschid fereastra cu speranța că frunzele sunt încă verzi și soarele zâmbește cu toata inima, dar ce să vezi, o atmosferă sumbră a îmbrățișat tot ținutul, iar în depărtare se zărește o rază rușinoasă de soare, răsărită de după norii cenușii.  Frigul aspru și nemilos se lasă încet,  dar sigur peste împrejurimi. Vântul, tovarăș nedespărțit, nu-și face lipsită prezența, ba dimpotrivă,  vestește din răsputeri că vine toamna. Copacii plâng îngenuncheați,  zbătându-se, gata-gata să-și rupă crengile, frunzele i-au părăsit, dar nu pentru că vor, ci pentru că trebuie, așa-i legea firii. Unii se nasc, trăiesc și gustă din bucuriile vieții, iar alții, în loc de bucurie, au doar speranță. Floarea-soarelui, neajutorată, pleacă capul și ea în fața toamnei și tot ce-i rămâne de făcut este să se gândească la vremea ei de glorie. Trandafirii din grădina bunicii plâng cu petale și totodată zâmbesc la gândul că peste ceva timp vor învia din nou.

            Păsările pleacă iar spre nicăieri, lăsând în urmă o pustietate îmbrăcată în lacrimile reci și mărunte ale cerului și un covor ruginiu care s-a înstăpânit. Copacii au rămas golași și neajutorați și tot ce le rămâne de făcut este să se pregăteasca de ce-i mai rău, și anume să îmbrace mantia friguroasă a iernii. Castanul, nătâng de felul lui, se bucură că-i doldora de fructe, dar se rușinează că-s zburlite fructele rotunde și mânios, le aruncă de pe el.

            Liniștea este întreruptă de zgomotul ciobanilor care, goniți de toamnă, sunt nevoiți să coboare cu turmele în sat. Câinii latră din răsputeri încercând să sperie toamna, dar în zadar. În zare se văd țăranii care muncesc de zor pentru a strânge recolta bogată, care le asigură provizii pentru sora mai mare a toamnei, iarna. Totul este așa sinistru, deja îmi este dor de zilele de vară în care glasurile de copii răsunau  peste tot, de zilele în care păsările se jucau în umbra cerului, de izvorul care te chema să-l guști pentru a te răcori, de copacii fuduli, îmbrăcați în frunze vii, care te chemau pentru a-ți da din umbra lor. Tot ce ne rămâne de făcut este  doar să visăm la acele zile până când visele vor deveni realitate iar.

            Soarele, obosit și el de arșița verii se ascunde după cerul întunecat, iar măreața lună,  ca întotdeauna, mândră și grațioasă, își face apariția.

            Miroase a frig, miroase a toamnă.

 

           17. Pastel de toamnă                                                                                                    

 

            E o zi rece de toamnă. Lacrimile lui septembrie udă pământul încă de la orele dimineţii. Pe stradă nu se vede nici un trecător. Totul e pustiu şi fără viaţă. Ai impresia că toată natura e moartă. Din cauza vremii, nu realizezi dacă e dimineaţă sau seară.

         Elevii sunt singurii care au curajul să iasă din casă. Printre ei mă număr şi eu. E frig. Stropii creează un fundal sonor pentru peisajul autumnal. Mă gândesc la multitudinea de flori de vară, la zilele călduroase şi nu realizez că ploaia a încetat. Pe bolta cerească apar câteva raze luminoase. Soarele obosit încearcă să-şi facă simţită prezenţa şi să alunge norii. Abia acum observ culorile pădurii. Îţi fură privirea într-o secundă. Parcă toţi copacii şi-au dat jos haina verde şi plină de viaţă şi-au îmbrăcat veşmântul ruginiu. Culorile toamnei sunt fără egal, de la galbenul pal, la roşul de foc. O adevărată paletă de culori. Pe alee, frunzele uscate şi veștejite au format un covor pe care ţi-e milă să calci. Când te gândeşti că în urmă cu câteva luni stăteau mândre pe ramurile copacilor… Ce schimbătoare e natura!

          Trec prin dreptul unui câmp arămiu, unde observ ştiuleţii care abia aşteaptă să fie culeşi. Pomii fructiferi dau  un semnal de alarmă că fructele lor sunt coapte şi gata să se transforme în dulceaţă. În hectarele de vie se observă un bătrân cu un coş de nuiele. Cu siguranţă adună strugurii pentru a-i transforma în vin. Cum să nu-ţi placă anotimpul  toamna? Când toţi oamenii din jur abia aşteaptă să-şi culeagă roadele, după un întreg sezon de trudă. Mai mare dragul să vezi că recolta este bogată. Privesc spre cer şi observ un cârd de păsări călătoare. E momentul să-şi schimbe destinaţia. E trist că sunt nevoite să se refugieze într-o ţară mai caldă şi că nu se pot bucura de acest anotimp puţin mai rece. Îmi va fi dor de ciripitul lor dis-de-dimineaţă. Privesc din nou în jur şi observ un val de brumă argintie care acoperă dealurile adormite. Apleacă florile gingaşe de toamnă pe iarba ofilită. Acum dumitrelele tronează ca nişte regine prin grădini. Îmi continui drumul către şcoală, dar un vânt rece aduce miresme de toamnă. Miroase a gutui cu puf galben, a struguri cu un parfum îmbietor care te doboară. Pe marginea drumului lângă tulpina unui copac, o familie de ciuperci se ascunde de pătura argintie şi răcoroasă. Un iepure de câmp se piteşte printre tufişurile uscate în căutarea hranei. Pe semne, animalele se pregătesc pentru sezonul rece, aprovizionându-și magaziile. Soarele speră să usuce pământul de stropii de ploaie, dar puterea sa nu mai e atât de intensă şi se lasă păgubaş, făcând loc pe cer norilor cenuşii.

Stropii de cristal cad iar pe pământ. Măresc pasul ca să nu fiu udată. Mă încearcă un sentiment de nostalgie. În fond, această perioadă a anului este una de nelinişte, nostalgie, de sentimente profunde. Un sentiment de nelinişte deplină,  deoarece gâzele nu mai zumzăie, iar păsările nu mai fac simfonii prin codru.

          Ajung într-un final la şcoală. Drumul parcurs, peisajele şi melancolia de toamnă mă inspiră...

 

          18. Tărâmul Toamnei

            Într-o zi însorită de toamnă, Anamica și Anmol, doi fraţi de origine indiană, au venit în vizită la bunicii din partea tatălui care erau de origine română.
Ajunşi la bunici, au început să cutreiere toate locurile, fiind foarte impresionaţi de frumoasele peisaje ale României. Într-o zi copiii au hotărât de comun acord cu părinţii şi bunicii să meargă cu cortul în poieniţa din apropierea locuinţei. A doua zi dis-de-dimineaţă, verificând din nou bagajul pregătit de cu seară, au pornit împreună cu bunicul spre poieniţă. Ajunşi în locul stabilit, plini de entuziasm au instalat cortul împreună cu bunicul. Vrând să facă un foc, bunicul le-a arătat drumul pe care să meargă, pentru a găsi nişte vreascuri. Cei doi au pornit şi la un moment dat au văzut o cărare care ducea spre un codru parcă diferit de locurile văzute anterior. Anmol, curios din fire, a hotărât să urmeze acea cărare să vadă unde duce. Fetiţa însa, fiind mai fricoasă, îi spuse fratelui că nu-i bine să se abată de la calea arătată de bunic. Băiatul însă fiind foarte încăpăţânat nu-şi ascultă surioara şi porni pe acea cărare. De frică să nu rămână singură, Anamica îl urmă. Cu cât aceştia se îndepărtau mai tare , cu atât codrul devenea mai colorat, parcă pictat de un pictor profesionist. Din când în când se mai auzeau sunetele rătăcite ale unor păsări, care încă nu au plecat în ţările calde. Au ajuns la un copac uriaş şi s-au oprit să se odihnească, când deodată au auzit un glas din spatele copacului. Acel glas era unul speriat, care cerea cu disperare ajutor. Copiii alergară în spatele copacului pentru a ajunge la sursa zgomotului. Acolo au zărit un spiriduş, care avea prins piciorul între două stânci. Ei l-au ajutat şi l-au scos dintre stânci. Pentru a le mulţumi, spiriduşul le-a spus că-i va duce la stăpâna lui de pe Tărâmul Toamnei. Pentru a intra pe acel tărâm , spiriduşul bătu de trei ori în tulpina copacului uriaş rostind următoarele:


                     ,,Culori frumoase argintii,
                     Pere, struguri şi gutui
                     Deschide blândă crăiasă,
                     Poarta să intru în casă”


             După rostirea acestor cuvinte s-a deschis o portiţă şi au ajuns în faţa unei crăiese care era atât de frumoasă încât orice persoană o vedea pe dată o îndrăgea. Avea o rochie din frunze de toate formele şi culorile, un păr brunet cu şuviţe ruginii şi nişte cercei de forma gutuilor. Spiriduşul a povestit cum l-au salvat cei doi copii şi i-a spus crăiesei să îi răsplătească pentru bunătatea lor. Fiind o crăiasă foarte bună, aceasta le-a oferit multe lucruri din împăraţie şi un coş cu fructe și legume specifice toamnei. După primirea darurilor copiii au fost trimişi lângă copacul uriaş și s-au întors la locul unde era bunicul . Copiii i-au povestit toată întâmplarea bunicului, spunând că toamna e cel mai frumos anotimp din România.

        19. Cerceii cu agate

        

            Camera lui era o închisoare de cum deschidea ușa întunericului și până când razele insistente ale răsăritului, strecurate printre trei drugi metalici care străjuiau fiecare fereastră, insistau să-i străpungă pleoapele îmbătrânite înainte de vreme.

         Pe timpul zilei era o debara pentru haine, cărți, reviste, cutii de pantofi și pizza, hârtii scrise pe jumătate din care nici el nu putea citi mare lucru, pachete goale de țigări, chiștoace și sticle pline cu aer încolonate fără nicio regulă lângă peretele din stânga ușii.

         Convenise cu proprietarul imobilului - acum un bătrânel simpatic care-i fusese maistru pe când lucra la atelierele gării, prima lui slujbă - ca în ultima săptămână a fiecărei luni, sâmbăta, să-i plătească chiria. În urmă cu o zi împlinise trei luni restante la plată. Nu-i mai rămăsese nimic în buzunare pentru cerșetori ori pentru cutia milei. Aflat la ananghie, nu reușise să găsescă de lucru, dar nu renunțase la idee. Era genul de bărbat cu care nu ți-ar fi convenit să faci armata sau să pleci la război: lipsit de inițiativă, retras, șters, cu fața părăsită de orice expresie, indiferent de ceea ce se petrecea lângă el sau altundeva.

         Prin geamurile întunecate, luminile din gară îl priveau cum dormea respirând liniștit, ca mai apoi să cutremure perdelele cu sforăitul îngrozitor. Tuși zgomotos de două ori, apoi de trei, și se trezi. Încălță papucii cu talpă grea și intră în întunericul băii. Bău toată apa din paharul care de obicei se afla pe noptieră. Îl așeză pe etajera oglinzii odată cu ultimul flash al tubului cu neon ce se hotărî să lumineze continuu. Putea privi în oglindă fața nebărbierită și plină de riduri adânci. Mai tuși o dată, de două ori, de trei ori. Cu siguranță se va lăsa de fumat. Erau îndeplinite toate condițiile: venise toamna; nu mai avea bani; credea că va muri de cancer la gât. Acest ultim gând îi alungă toate speranțele de mai bine.

         Se lungi pe pat - era prea obosit ca să refuze singurul lucru care i se oferea gratuit: somnul. Încercă să se abandoneze în mai multe poziții relaxante, dar rețeta lui, de astă dată, nu avu succes. Deschise larg una dintre cele două ferestre. Bănui că aerul curat și răcoros îi va face bine. Cântecele greierilor talentați ai unei veri jalnice pentru agricultură se auzeau încă destul de clar. Dar putea fi numai rodul imaginației sale bolnave. Gândul morții îl neliniști, mai avea multe de făcut, nici nu învățase să trăiască. Avea senzația că înghițea din ce în ce mai greu. În definitiv, nu avea multe după care să regrete. Tuși din nou. Oare cine s-ar gândi la el după marea plecare, măcar în treacăt? Nimeni!

         Ba nu, ar putea exista o singură persoană. În urmă cu mulți ani, poate prea mulți, îi promisese că îl va aștepta la fiecare întâi octombrie în locul în care se văzuseră ultima oară. Tot era ceva! Îi plăcea să creadă că ar putea fi adevărat, lucru care îl mai liniști. Se cunoscuseră când erau foarte tineri, apoi a fost iubire. Multă! Despre căsătorie nu putea fi vorba. El fusese obligat să plece iar ei, imposibil să-l urmeze. A rămas în orășelul acela de munte unde nu se întâmpla nimic în afara ploilor torențiale. Ploua cu broaște trei anotimpuri pe an.

         Se simțea singur și nerealizat. Nu știa unde ar fi trebuit să caute lumea aceea înțelegătoare. A greșit acordând credit maxim puterii cinstei și a modestiei? Plătea datoriile lui sau ale altora?

         Nu se mai gândi la nimic. Se ridică din pat odată cu primii zori și deschise cu grijă ușa dulapului de haine - scârțâia neplăcut și nu dorea să-și deranjeze vecinii. De pe raftul de sus scoase o cutie albastră de pantofi și o așeză cu atenție pe pat ca și când trebuia neapărat să-i facă inventarul. Dădu deoparte tot felul de acte, facturi, chitanțe, fotografii personale și numără cele câteva bancnote adăpostite sub ele. Era mica lui comoară. Un zâmbet discret i se lipi de buzele groase, semn că și-ar putea pune în aplicare planul lui îndrăzneț. Așeză cu grijă banii pe noptieră și puse cutia la locul ei. Da, va pleca la întâlnire. Dacă îl va aștepta lângă statuia din fața gării, conform promisiunii, viața lui se va schimba. Nu îndrăznea să gândească nimic mai mult. Punga cu cafea se golise de săptămâna trecută, așa că intră direct în baie.

         Întârzie o jumătate de oră sub dușul răzvrătit care stropea cu apă fierbinte toți pereții. Îmbrăcă peste cămașa asortată singurul sacou în carouri, special făcut pentru acea ocazie amânată ani și ani de zile. Cam demodat, dar îi cădea bine peste scheletul neprotejat de grăsime. Porni spre gară, salutându-și vecina de palier care nu-l recunoscu. Mai fusese îmbrăcat elegant la interviurile pentru angajare, dar niciodată așa.

         Călcă peronul gării odată cu ploaia. Ploua cu găleata. Cu cea mai mare găleată care exista. Își aminti cum într-o noapte o dusese pe brațe din stația de autobuz până în scara blocului. Ea îi ceruse asta, văzuse o secvență asemănătoare într-un muzical în vogă la vremea aceea.

         Trecuseră, zgomotos, vreo două trenuri grăbite cu oameni care citeau, mâncau, dormeau, râdeau. Al treilea opri în stație și își deschise larg ușile parcă special pentru el ca, odată urcat, să se bucure de o profundă schimbare a psihicului și să poată recupera timpul pierdut. Nu mai călătorise de mult timp cu trenul care acum i se părea foarte elegant. Se așeză confortabil, rezemându-și capul de spătarul scanului. Avea mult de mers. Până la capătul liniei. Închise ohii în încercarea de a se odihni măcar jumătate de oră. Avea emoţii mari, chiar dacă probabilitatea de a o întâlni tindea spre zero. Își dorea ca toți anii care trecuseră și nu aflaseră nimic unul despre celălalt să-i poată comasa într-unul singur.

         La capătul liniei îl așteptau cuminți răspunsurile la toate întrebările care nu-i dădeau pace de mult timp. Acolo se va elibera, va părăsi tărâmul viselor, al scenariilor fanteziste. Avea nevoie să trăiască în liniște, în realitate, cu fața spre un orizont.

         Nu-și amintea foarte multe detalii despre ea, despre cum arăta. Avea mai degrabă în minte chipul din fotografiile pe care le purtase alături de alte acte trebuincioase prin toate orașele pe unde hălăduise, sperând să adune cândva curajul să ajungă la ea. Își amintea destul de bine despre excursia lor în Bucegi. O vedea în camera de hotel, așezată în fața oglinzii punându-și cerceii cu agate roz pe care el îi cumpărase. Era o fată zveltă, cu pielea albă, ochii mari și zâmbetul cuceritor. Îi plăcea să picteze. După vacanța la mare ea povestise tuturor prietenilor că el era eroul ei - o salvase de la înec. De fapt, un val îi acoperise nasul cârn și, speriată, înghițise o gură de apă sărată. El o trăsese de mână spre mal și, mai târziu, când începuse să respire normal, o sărutase. Au mâncat porumb fiert și s-au pozat cu marea. Prima lor poză color.

         Într-una din gări, trenul frânase brusc și se trezi. Visase că-l întreba: "Crezi că îmi stă bine în bej?" și el alerga spre ea ca spre o Fată Morgana. Se ridică și făcu câțiva pași pe culoarul vagonului. Nu-și mai simțea picioarele ca și când toată puterea se scursese din el. Se așeză din nou, mai avea de mers aproape două ore până în orăşelul în care trăise prima poveste de iubire.

         Imediat după prânz, trenul se odihnea pentru drumul în sens invers din ziua următoare. Coborâse din vagon puțin derutat, și în câteva minute era în fața statuii înconjurată de un scuar cu trandafiri înfloriți pentru ultima oară în acel an. Câțiva călători cu trolere viu colorate umplură cele două taxiuri care-i așteptau. Se făcu liniște sub cerul lipsit de nori. Ajunsese prea devreme sau prea târziu.

         Rămas singur se așeză pe banca din stația de autobuz, lângă chioșcul cu câteva ziare întinse pe sfori. Simți o durere în piept și din nou senzația de înecare, însă își reveni repede.

         Gândi că probabil vina fusese a lui, dar lucrurile erau atât de complicate încât luciditatea şi scepticismul păleau când încerca să găsească răspunsuri veridice la tot ceea ce se întâmplase între ei. Se surprinse cu privirea îndreptată spre rotunjimea sânilor femeii care își împăturea marfa pregătindu-se de plecare. Simțea că fusese descoperit și întoarse capul înspre vitrina chioșcului.

         – O, Dumnezeule!, Aici erai?, se auzi o voce dintre foile tabloidelor prinse ca rufele la uscat, răvășite de vântul jucăuș.

         – Cu mine vorbeați?, o întrebă el pe femeia care îl privea, având în colțul gurii un zâmbet cuceritor.

         – Ați cam întârziat la întâlnire, domnule, răspunse aceasta cu voce tremurătoare. Obrajii femeii cu ochi mari prinseseră culoarea roz-cyclamen a cerceilor sclipitori.

         – O, mă bucur atât de mult să vă văd... - tuși el încet - să te văd...

                Se ridică de pe bancă și îmbrățișă femeia care acum plângea, strângându-l la pieptul ei ca pe un fiu rătăcitor. Îi dădu drumul din încleștarea brațelor și-l împinse în spate, lovindu-l cu ambii pumni deodată în piept fără să-i spună niciun cuvânt. El se apropie și o luă din nou în brațele lui puternice. Rămaseră așa mai multe minute în șir.

         În acea după-amiază de toamnă, soarele se retrase de pe ziarele și banca din stație, aruncând pete de umbră neagră, la întâmplare, peste orașul obosit. Se simțea aerul rece care prevestea schimbarea. Ea își puse peste umeri un șal de lână bej croșetat, încuie lacătul chioșcului și îl prinse strâns de mână pe bărbatul care nu i-a ruinat speranța adăugându-i veriga lipsă în lanțul vieții.

         – De ce m-ai lăsat să păzesc statuia asta atâta amar de vreme? spuse ea, surâzându-i. Hai acasă, ești flămând și obosit, știam că vă vei veni cândva, am și clătite ca în fiecare an de 1 octombrie. Și eu mă bucur că ai venit.

Tăcu, privindu-i chipul înseninat de plăcerea revederii nesperate. Apoi continuă  ca și cum i-ar fi ghicit frământările:

         – Nu este nevoie să-mi spui foarte multe, eu pot citi totul pe fața ta. Îți vei găsi aici o slujbă. Asta ți-ar asigura independența emoțională și financiară. Hai, să ne grăbim, că ploaia nu ne așteaptă!

         Bărbatul îi ținu ușa și o ajută să urce în microbuzul care aștepta de câteva minute în stație.

         Străzile nu semănau deloc cu cele străbătute cândva. Cerul se înnorase destul de repede, putea să plouă, dar cel puțin lui nu avea să-i pese. La scurt timp, trotuarele se umplură cu bulbuci de ploaie.

         – Ei, ce faci, ai uitat? spuse ea, râzând de sub umbrelă.

         El ridică nedumerit din umeri.

         – Păi, nu mai locuiești în același apartament, în blocul de vizavi?

         – O "prinţesă" nu merge prin ploaie niciodată, te rog să mă iei în braţe, sau nu mai poţi!?

  

20. Am ajuns în toamnă târzie

 

Te văd prin ogradă, cu panerul de porumb, fără să observi, eu cerşesc un strop de intimitate.

Iubito!

Rochia cu flori de maci rămâne anotimpul nostru ţesut în psihic.

Sânii săltăreţi fac să-mi clocotească sângele, trezindu-mi vulcanele stinse.

Dacă m-ai fi zărit, ai fi spus c-am stat prea mult la gura butoiului cu vin,

îmi ard ochii, ca două faruri, tu femeie, incendiu izbucnit în trupul meu

şoldurile tale se unduiesc, incită, rămân mut de admiraţie

Şuviţele de păr, mereu îţi mângâie faţa,

încerc să-ţi pot descrie firul în care m-am încâlcit.

Iubito, toamna trece ca şi amintirile noastre, pe un lan al vieţii

nu pot să-mi dezlipesc sufletul de inima ta

şi dacă se stinge candela astăzi, 

aş vrea să-ţi fiu gustul mărului topit în gură, mistuit în vlaga ta...

 

 

        21. Drum spre toamnă 

 

            Îşi luară rucsacurile în spate şi cu privirile aţintite către pieptul stâncos al Caraimanului îşi îndreptară paşii spre staţia de telecabină.

            Se preconiza o toamnă târzie şi lungă. Urcară în telecabină şi, producându-le  un gol în stomac, aceasta se puse în mişcare. Valea Jepilor Mici se desfăşura în faţa ochilor în toată splendoarea sa. Acolo jos, printre stâncării, pâlcuri de foioase răsăreau ca nişte vâlvătăi, întrerupte adesea de arbuştii de răşinoase sau colţii de piatră. Coloritul policrom al foioaselor îmbinat cu verdele brazilor, cenuşiul stâncilor şi albastrul intens al cerului creau o imagine de vis. Uneori „cutia zburătoare” părea că se apropie vertiginos de ţancurile abrupte gata să se sfarme, dar dintr-o dată făcea un salt peste ele spre groaza fetelor şi deliciul băieţilor care se amuzau copilăreşte pe seama lor. Din loc în loc traversau pâlcuri răzleţe de ceaţă ce se căţărau alene pe stînci.

            Cu un an în urmă, cam în aceeaşi perioadă, urcaseră la Babele, iar de acolo au coborât la Monumentul Eroilor de la Caraiman, zis şi la Cruce. Atunci au fost martorii unui fenomen inedit. În depărtare vârfurile munţilor se înălţau deasupra norilor, învăluind staţiunea Buşteni într-o mare albă, înspumată. Nori albi, nori cenuşi, perdele de ceaţă, iar din loc în loc bălticele de un albastru clar ieşeua printre ei. Un fascicol de raze străpunsese o perdea de nori, dând naştere la imagini feerice. Acolo sus, la un pas de cer, un conglomerat de nori, ceaţă, stânci, arbuşti verzi de răşinoase, printre care răsăreau foioase ruginii ca nişte flăcări, creau prin însăşi neuniformitatea lor o imagine plină de armonii.

            După un scurt popas la Cabana Babele se hotărâră să coboare la locul unde cândva se afla Cabana Caraiman, iar de acolo să se strecoare până la Cruce pe lângă pereţii abrupţi de piatră, pe o brână ştiută şi colindată numai de montaniarzi cu experienţă.

            Într-o parte se ridică masivul stâncos presărat din loc în loc cu ierburi uscate, iar de partea cealaltă se deschide uriaşa prăpastie spre Buşteni. Mai jos, două capre negre cocoţate pe ţancuri ce răsar dintr-o perdea de pâclă ce-i învăluie ca o năframă, îi privesc curioase.     Turiştii continuă să păşească cu atenţie pe potecuţa îngustă, exaltaţi de o anume fericire, departe de efervescenţa şi tumultul lumii citadine, aici în mijlocul naturii pradă înălţimilor. Stâncile cu ochii aţintiţi asupra lor îi ispitesc cu dansul ameţitor al răului de înălţime, dar montaniarzii nu se lasă pradă  acestui joc înşelător.

            Cărarea îngustă pătrunde pe alocuri adânc în pieptul abruptului. Turiştii se sprijină prudenţi de peretele muntos. La picioarele lor continuă să se desfăşoare acelaşi abis. Serpentinele pe brână par nesfârşite. Pâcla se ridică încet şi se dezintegrează undeva mai sus lăsând loc acelui albastru intens al cerului, specific anotimpului toamna.  Pe rând brazii şi stâncile capătă formă. Deodată, deasupăra Caraimanului, se ridică triumfător în toată măreţia sa Monumentul Eroilor!

            Protagoniştii noştri se căţărară printre stânci şi ajunseră pe buza prăpastiei. De acolo oraşul părea ascuns undeva în adâncuri. Apoi urmară cu privirea, din vale, pădurea de brad şi foioase de la poalele Masivului muntos. Pâlcurile de foioase de galben, roşu sau ruginiu creau impresia că muntele a luat foc! Mai sus, câţiva brăduii se căţărau până la jumătatea Caraimanului, lăsând apoi cale liberă labirintului stâncos cu nenumăratele sale hornuri şi fisuri. Totuşi, câţiva arbuşti îndrăzneţi, încercau să excaladeze muntele.

            Acei bătrâni nevăzuţi şi neştiuţi de nimeni, arhitecţi nemuritori, au ridicat măreţul Caraiman asemenea unei cetăţi insurmontabile. Sculptorii timpului, precipitaţiile şi vântul, au dăltuit în piatră de milenii diferite forme. Dar marea construcţie nu rămâne neschimbată. Zi de zi şi an de an apar modificări. Aici, în prăpastie se află la tot pasul mii de dălţi şi ciocane cu care meşteri nevăzuţi îşi continuă neobosiţi zi şi noapte măreaţa operă de veşnică modelare a naturii. Aici, într-o toamnă târzie, turistul descifrază multe din enigmele acestui anotimp pe cât de minunat pe atât de enigmatic. Caraimanul pare binevoitor în acesată zi plăcută de toamnă şi parcă printr-un surâs îi învită să revină cât mai des în templul său. O anume fericire tresaltă în inima turistului. Undeva în interiorul său trâmbiţele sună, iar din difuzoarele prezentului se aude scandând „ Viaţă” Viaţă!” Şi ecoul se prelungeşte în unde diafane printre munţi, iar glasul vântului şopteşte „Viaţă” Viaţă!” Şi Vocea munţilor îi răspunde „Viaţă” Viaţă!” Atunci, cu nostalgia în suflet, meditezi cu melancolie la anotimpul toamna cu bogăţiile, frumuseţile şi cromatica sa, cu minunata simfonie a ploilor liniştite, cu şuierul  vântului ce colindă peste creste ca un trubadur rătăcitor. Cu speranţa în suflet că în fiecare an vei retrăi cu nostalgie minunăţiile acestui anotimp, gândul îţi zboaă inevitabil la toamna vieţii tale pe care ţi-o doreşti să sosească cât mai liniştită şi cât mai târziu, şi de ce nu, să păşeşti încrezător în iarna bătrâneţii, aniversând un secol de existenţă!

            Ca brâna  spre Caraiman, cu obstacole şi pericole, aşa este şi potecuţa vieţii noastre pe care trebuie s-o urmăm cu dragoste şi în siguranţă ca să ajungem la singura noastră toamnă, care la început pare atât de departe, dar care este totuşi foarte aproape!

        22. Noiembrie

 

          Astăzi deschizând calculatorul am găsit ştirea din partea doamnei Vasilisia  precum că este ultima zi când mai pot trimite materiale pentru concursul organizat de către administratori, cu tematică autumnală la propriu, sau, metaforic spus,  referindu-ne la vârste.

Nu prea mă tragea inima să scriu. De la lansarea romanului „Parfum de orhidee” în martie la Iaşi, nu am mai scris decât două proze scurte. Simt o dezamăgire totală asupra rostului de a mai scrie ceva de mare averngură, cum ar fi un alt roman şi nici de a mai da tiparului, materialul pregătit, povestiri, eseuri sau reportaje publicate prin diverse reviste din ţară şi de peste hotare, cam vreo două sute de pagini.

          Spre dezamăgirea mea am abservat că pentru o mare parte a populaţiei acestei ţări  este mai important ce face Drăguşin, Sexi Brăileanca, sau cine ştie ce alte “pupeze” fără de nicio valoare, dar ridicate la rang de vedete, în pofida dorinţei de a mai răsfoi o carte. 

          O altă lipsă de entuziasm se datorează şi faptului că ar trebui să scriu patru pagini de ficţiuni, banalităţi, care nu ştiu cât s-ar apropia de adevărata valoare a unei scrieri importante din punct de vedere literar şi artistic, fie ea şi o proză scurtă cu temă sugerată. O înşiruire de metafore, fraze frumos aranjate în text şi în contextul relatărilor, ce ar putea sensibiliza gusturile unora dintre cei ce le citesc, chiar şi în pofida faptului că acel text frumos coafat, ar putea fie gol de conţinut.

          Şi totuşi m-am hotărât să încalc orice reguli ale acestor genuri de scrieri speciale pentru concursurile literare, relatând frânturi din viaţa cotidiană, fie ca aceasta să poată fi considerată o povestire – reportaj, sau de ce nu, înşiruiri ale unor întâmplări reale din viaţa cuiva. Şi iată cum ar decurge acest gen de text special redactat pentru concurs.

 

          Astăzi a fost cea de a treia zi dezamăgitoare petrecută la pescuit pe Marea Neagră. Sfârşitul lui octombrie a fost o bucurie pentru pescari deoarece s-a reîntors mai aproape de ţărm strunghilul mare, rotund, plin de carne si dulceaţa peştelui marin.Toată vara i-am dus dorul, a dispărut ca şi când dintr-o dată Marea Neagră s-a transformat în Marea Moartă. Sosiseră „termitele” (turiştii dornici să savureze dulceaţa unui peşte marin prăjit) şi noi nu aveam ce să le oferim. O vară pierdută, un an prost pentru pescarii amatori (chiar şi profesioniştii se confruntau cu aceleaşi situaţii), posesori de bărci la ţărmul mării, care doreau să-şi recupereze din cheltuielile cu taxele la primărie şi investiţia făcută, dar mai ales să-şi suplimenteze pensia de mizerie pentru costurile actuale ale vieţii.

          Cum spuneam, ne bucuram, că iar a apărut un peşte care merită căutat şi prins, dar mai ales mâncat. Nu se prinde în năvod cum ar putea crede orice cititor al acestei povestiri autumnale, ci fiecare peşte este prins individual sau în tandem cu un altul, la mână cu nişte improvizaţii numite de noi pescarii – volte, formate dintr-o bucată de nailon mai gros, un plumb de 100 grame şi două cârlige mai mari. Zilnic „alergam” cu bărcile pe unde ne spuneau colegii la telefon că au dat de el, sau pe unde l-am descoperit chiar fiecare cu o zi mai înainte, căutându-l.

          Dar iată că românul nu-i făcut să fie fericit. Când credeam că voi face o provizie de peşte pentru iarnă şi am pus în funcţiune congelatorul care toată vara a fost scos din priză, natura s-a hotărât să-mi fure această bucurie. S-a dezlănţuit, fiind mai mereu furtună pe mare.

          Văzând că nu se mai poate ieşi cu barca, m-am gândit să revizitez Iaşul, fiind invitat de către prietenii făcuţi cu ocazia lansării romanului mai sus amintit în acest oraş plin de istorie şi cultură, să particip la vernisajul unei expoziţii fotografice a cunoscutei artiste Susanna Patras, o ieşeancă ce locuieşte în America, fiica renumitului profesor universitar doctor, Mihai Păstrăguş, profesor de estetică şi critic de artă. Eram informat şi că se va deschide în următoarele zile la Gradina Botanică din acelaşi oraş, expoziţia crizantemelor, moment când va avea loc şi un concert muzical.

          Marea nu-mi mai furniza nicio satisfacţie ţinându-mă pe mal, deci sosise momentul să mă despart de ea pentru câteva zile fără niciun regret, aşa că, mi-am făcut repede bagajul şi fuga la trenul de noapte ce mă va lăsa dimineaţa pe peronul monumentalei gări din  metropola moldavă, Iaşul marilor personalităţi culturale româneşti, precum Eminescu, Creangă,  Sadoveanu.

          Dimineaţa, când zorile băteau în geamurile trenului de noapte, mă aflam prin zona Vasluiului. O dimineaţă rece, învăluită într-o mantie densă de ceaţă şi răcoare, exact ca şi în dimineaţa de şapte martie când vizitam Iaşul pentru a doua oară, prima dată fiind la vreo doi ani de la devastatorul cutremur din şaptezeci şi şapte. Condiţiile existente atunci m-au făcut să nu văd mare lucru din frumuseţile acestui oraş moldav, care pur şi simplu m-a cucerit prin frumuseţea lui şi mai ales că fiecare metru pătrat din el este plin de istorie şi de cultură.

          Între Vaslui şi Iaşi timp de aproape o oră nu puteai vedea decât sărăcia pământului sărăturos, plin de ciulini printre tulpinile firave de porumb sau floarea soarelui, nerecoltate încă. De-a lungul terasamentului de cale ferată, pe partea stângă de mers se înşiruiau zeci de copaci, plopi şi sălcii în care aninau ciorchine de vâsc. Până atunci eram convins că această plantă parazită se dezvoltă numai pe crengile de plop, însă în zona vasluiană acestea atârnau în număr destul de mare de crengile sălciilor destul de numeroase în peisaj.

          Intrarea în Iaşi până la gara Nicolina, pe partea stângă a sensului de mers al al trenului, a apărut o construcţie megalomană ce-mi amintea de industrializarea forţată şi cu orice preţ, acolo unde trebuie sau nu, imagine ce devine dezolantă pentru fiecare persoană străină de aceste meleaguri. Ruine, geamuri sparte, acoperişuri căzute şi lipsa oricărei mişcări doveditoare că acolo s-ar mai munci, aceasta întâmpină călătorul străin de zona Moldovei.

          Odată ajuns în inima oraşului, acesta începe să-ţi placă, să te cucerească, prin frumuseţea, eleganţa şi modernitatea construcţiilor nou ridicate. Chiar gara este o construcţie ce aparţine arhitecturii începutului de secol trecut. Urci pe strada din faţa gării şi ajungi la Râpa Galbenă sau Podul lui Eminescu, cum i se mai spune iar după ce ai scăpat de efortul celor câteva zeci de trepte, eşti chiar în bulevardul Alexandru Lăpuşneanu, ce te duce în centrul oraşului, spre Biblioteca Centrală, hotel „Unirea” şi nu prea departe de cel mai cunoscut şi căutat parc nu numai din Iaşi, ci din întreaga Moldovă, Parcul Copou.

          Plimbarea prin parc devine pentru oricare vizitator cu o inimă zburdalnică şi visătoare, indiferent de vârsta ce o are,  de un romantism cuceritor. Doar aleele sunt curate, în rest totul este acoperit de o mantie groasă galben-roşietică, foşnitoare, iar în timp ce ochii avizi de frumuseţe se plimbă de la o statuie la alta, să vezi pe cine-l reprezintă, frunzele obosite de timpul petrecut aninate de crengile arţarilor, teilor, stejarilor, sau  gorunilor, pornesc într-un zbor lin, să coboare spre îmbrăţişarea tandră a pământului, ca o pereche de balerini angajaţi într-un vals interpretat de orchestra Operei din Viena în concertul susţinut în prima zi a fiecărui an.

          Stolurile de porumbei se îngrămădesc la picioarele vizitatorilor ce-şi deschid pungile cu grăunţe cumpărate de la chioşcurile specializate şi foşnetul aripilor lor mereu în mişcare simbolizează viaţa plină de neprevăzut, de situaţii instantanee, când trebuie să te ridici mereu de la pământ, indiferent care ţi-a fost motivul coborârii.

          Paşii mă duc ireversibil spre acel simbol al Copoului şi de mândrie al ieşenilor, teiul, secularul copac fără de seamăn ce-i poartă numele aceluiaşi unic poet al românilor de pretutindeni, indiferent dacă sunt ieşeni, basarabeni, bănăţeni sau dobrogeni ca şi mine. Teiul lui Eminescu, străjuit de câteva brâuri din platbandă groasă din metal ca un brâu din piele purtat cu fală mai ales de către maramureşeni, frumos ornamentat şi cu franjuri multicolore. Alături de tei străjuiau la siguranţa lui şi a statuii poetului, obeliscul cu cei patru lei măreţi, culcaţi pe patru labe, având coamele lor stufoase, ridicate, gata de a-şi apăra poetul fără de seamă, de orice epigon ce i-ar nega valoarea.

          La capătul parcului, dai de aleea ce duce spre Grădina Botanică, un alt loc de mândrie al ieşenilor, grădină ce depăşeşte vârsta de o sută cincizeci de ani. Mai precis  spus, înfiinţată în anul 1856 de către medicul şi naturalistul Atanasie Fătu, care a cumpărat acea suprafaţă de teren special pentru amenajarea ei.

          Încă de la poartă, vizitatorul este surprins de frumuseţea aranjamentelor florale sub formă de romburi puse cap la cap, precum piesele din Coloana infinitului a genialului oltean de la Hobiţa, Constantin Brâncuşi. Era un soi de varză ornamentală cu frunze de la alb imaculat, la verde cu vârfurile frunzelor mov, galbene, sau liliachii. Unele cu corola rotunda, altele cu frunzele creţe ca de palmier şi cu marginile multicolore. Adevărate minunăţii ale naturii. Pe marginea aleelor erau amenajate stative cu ghivece de tufănele multicolore, iar alături inscripţii gravate în alfabetul braille pe un suport din plastic, ca şi nevăzătorii citind să-şi poată imagina cum arată acele minunate flori.

          Expoziţia principală de fapt se afla amenajată în mai multe săli de seră, unde din o multitudine de culori şi flori erau realizate adevărate opere de artă, tablouri reprezentând diverse imagini ca într-o tapiserie medievală de mari dimensiuni. Tot în aceste spaţii de seră erau amenajate rustic, pe suporţi din baloţi de fân standuri cu cele mai diverse produse de toamnă, fructe sau seminţe, de la dovleci, la castraveţi creţi, tărtăguţe, sau cine îşi mai aminteşte din multitudinea de produse ale toamnelor româneşti, fie ca să ne îmbogăţească cămările sau hambarele, fie sufletele prin frumuseţea lor.

          De relatat câtă frumuseţe poţi regăsi în bogaţia toamnei ruginii petrecută pe străzile Iaşului de către un turist, ca şi mine venit din cine ştie ce colţ de ţară şi câtă încântare şi relaxare sufletească ar găsi el, ar mai fi multe de spus şi aş putea să mai umplu câteva pagini, deoarece nu am povestit nimic despre tainicile şi pline de smerenie a  mănăstirilor  Iaşului, precum mânăstirea „Golia”, „Cetăţuia”, biserica „Trei Ierarhi”, Mitropolia şi multe alte locaşuri de cult, precum şi cuminţenia şi simplitatea întâmpinată în „Bojdeuca” din Ţicău a lui Creanga, luxul din casa memorială a lui Mihail Kogălniceanu sau Palatul lui Cuza, aceeaşi simplitate din casa memorială a lui Mihail Sadoveanu, Dosoftei  sau Vasile Pogor,  însă regulile concursului sunt clare pentru fiecare, doar patru pagini de text, aşa că şi eu mă despart de această proză atipică pentru un concurs de literatură, încadrată  tipicului de proză scurtă.

          Cel puţin pentru mine Iaşul reprezintă un loc unde inima mea se simte ca la ea acasă, unde am trăit cele mai intense şi plăcute momente dintr-o altă toamnă argintată de bruma părului nins prin scurgerea anilor vârstei mele, oraşul unde îmi regăsesc mereu liniştea sufletească, fie că mă voi plimba pe aleile din Copou, sau pe ale altor oaze pline cu verdeaţă şi linişte, fie că asist la o piesă de teatru, vizionez o expoziţie de pictură sau fotografie, ori pur şi simplu mă plimb braţ la braţ cu dorul, pe străzile oraşului.

 

        23. Ruine de copaci

 

            Străbat alei foșnitoare împreună cu gânduri melancolice îmbrăcate în voalul arămiu al toamnei.  În mersul meu, copacii aleargă, iar norii, norii mei, mă urmăresc veseli în lumina de foc a soarelui în amurg. Raze jucăușe se ascund printre frunze aurii. Cu fiecare pas, o liniște binefăcătoare îmi acaparează întreaga ființă, îmi încălzește sufletul, mă poartă departe de real. Zbor alături de păsările cerului în acompaniamentul mirific al trilurilor vesele, zbor alături de îngeri, iar tot ce mi se păruse cândva întunecat se transformase într-o paletă de culori pastelate. V-ați imaginat un curcubeu numai cu primele trei culori? Sunt culorile iubirii, suave, calde tandre, valsând printre sentimente în ritmul unor inimi înflăcărate.

            Subjugată de vise, cu sclipirile ochilor care se iau la întrecere cu cele ale astrului diurn, nici nu știu cum am ajuns la cabană. M-am oprit brusc vrăjită de priveliștea paradisiacă. Aici totul părea decupat din lumea poveștilor, iar timpul nu mai exista. Încadrată de falnici brazi, micuța construcție din lemn, o bijuterie a artizanilor locali, mă îmbia să uit de viața trepidantă din care tocmai evadasem. Covorul de iarbă, brodat cu frunze ruginii, conferea un aer nostalgic. Inima bătea cu repeziciune, gata să-mi spargă pieptul, iar picioarele nu mă mai ascultau, rămăseseră înțepenite, prizonierele frunzelor. Ochii, inundați de rouă, aruncau sclipiri care-mi încețoșau vederea. Emoția revederii acestui loc m-a copleșit. Crâmpeie de imagini se derulau cu viteză. Un zâmbet nostalgic îmi destinse fața, dar eu eram departe, dincolo de real, dincolo de lume.

*

            Înserarea mușca, încet-încet, din lumina zilei. Umbre distorsionate, hidoase se profilau pe pereții goi. Lătratul furios al unui câine își făcea loc, incomodând liniștea care se lăsase. Răcoarea încăperii o făcu să-i treacă fiori prin trupul firav ca o adiere, invadat de monstrul care o acaparase. Medicul încercase să-i dea speranțe, dar vocea lui suna atât de neconvingător, încât Daria ieșise din cabinet cu sufletul gol, asistând neputincioasă la toamna ei.

 

 

24. Toamnele vieţii mele, labirint

 

fiecare dintre noi, atunci când scrie, o face ca şi cum acestea ar fi ultimele sale rânduri din spate ne hăituiesc amintirile când nu am fi avut  nevoie să ne maturizăm din faţă ne hărţuieşte viaţa în care n-am avea voie să ne maturizăm prea mult

în prima mea toamnă pe care o pot desprinde din fina ţesătura de păianjen a amintirii o căutam pe mama într-un oraş înăsprit precum degetele ei rănite de împletirea coşurilor de nuiele în penitenciarul în care fusese închisă fără să fi fost vinovată mi-aş fi dorit să mă pot mândri cu zulufii mei de culoarea toamnei dar tata m-a dus la frizer si m-a tuns chilug apoi nu prididea să mă îmbuneze Ţilică aşa vei face păr frumos şi des ca al prinţeselor ce-mi păsa mie dacă voi fi prinţesă peste un an sau doi eu doream să fiu prinţesa mamei mele peste două ceasuri aşadar singura mea salvare a venit tot din mâinile ei ele ştiau să tricoteze cele mai frumoase căciuliţe de mohair cu ciucuraş din tot oraşul

frunza din pleoapa ferestrei mele s-a purces într-o cădere tandră ușor răgușită o privesc și nu înțeleg de ce această toamnă mă năucește mă înalță și mă doboară cu acea concomitentă stridență prin absurditatea sa nu mă pot regăsi nici măcar într-o singură stare de moleculă ambiguă nicidecum gânditoare m-aș scufunda într-un somn adânc în care nimic nu poate fi prea real atâta timp cât nu poate să fi fost prea visat

nu vom ști niciodată de ce apropiind-ne de ultimul punct vamal amintirile răpăie în noi tot mai sacadat iar acoperișul nopților devine tot mai rece mai alunecos nici de ce pentru fiecare circumvoluțiune a durerii toate remediile s-au pierdut printre tomuri scrise în limbi neînțelese într-un raft de bibliotecă părăsită

sunt vietatea hăituită în imensitatea orașului unde tradițiile credințele se pierd rând pe rând în negura unei toamne sumbre cum aș putea oare să-mi smulg rădăcina de foc și de lacrimă prelinsă pe îmbrățișarea rugurilor ocrotite de spinii murarului când în brumari târzii rămâneau Negrele pustii sub sprânceana încondeiată a Strajei

în copilărie mi-era toamna cântec de leagăn și frumusețe nu cunoșteam nici nu-mi doream orașul exista în lumea munților mei un infinit de culoare sunete miresme când zâmbetul ciobăniței Ana șugubăț și cald precum cel al sfintei Vineri din basmele ce le cunoșteam pe de rost mă binecuvânta cu un rămas-bun când își cobora turma de oi de la stâne în vale la iernat

de găseam o pitoancă deși nu demult învățasem să număr până la o sută mă simțeam regina unui univers întreg se răsfrângea în privirea-mi aurită pădurea încrustată cu briliantele brumei îmi spunea Mama privește Ţilică în scorbură stă icoana Sfântului Gheorghe cel care ne apără de toți balaurii răului nu descoperisem că în lume sunt prea mulți balauri iar sulițele sfântului sunt prea puține mai aveam o jumătate de ceas până la cabană obosiseră caii aburea pâlpâirea vieții pe nări tremurate osteniseră picioarele mele aveam cu puțin peste trei ani dar inima mea își primise hrana precum roibul Prâslei cu jarul amintirii pentru o mie de vieți

diii Puiule diii Doina diii Marți caii mei de poveste neterminată duceți-mă pe vârful Strajei în unica patrie liberă a sufletului meu închiciurat de dor acolo unde nici o pace nu poate fi mai înlăcrimată și nici o flacără nu poate încălzi mai mult această inimă de copil înstrăinat

primul an de şcoală prima toamnă fără Jeniçku unchiul meu prea-frumos şi prea-bun secerat de o mitralieră la Brăila plecase să stea de planton la garnizoana cerului dormeam în fiecare noapte cu puiul de căprioară din cauciuc ultimul său dar şi visam că-i şterg ultima lacrimă de pe obrazul stâng atunci când l-au adus camarazii de arme în sicriu plumbuit Bamby stă lângă mine şi acum mă priveşte cu ochii blânzi ai lui Jenda el a rămas martorul copilăriei mele el a rămas puiul de căprioară inocent la fel precum unchiul meu va rămâne veşnic tânar eu am îmbatrânit atât de mult încât îmi vine să sfâşii pânza de păianjen şi cu ea toate amintirile

m-au ţintuit chingile oboselii încerc să-mi înfrânez tristeţile poate doar un exerciţiu continuu şi sincer al smereniei mă va putea ghemui din nou în copilul singuratic şi trist care clădea palate de sticlă tuturor furnicilor.

toamna pe Jiul îndoliat de praful cărbunelui smaraldul mătăsii broaştei era mai intens o adunam cu răbdare într-un borcan visam de un timp la o eşarfă Mama ştia să facă de toate din rămăşiţe de material primite de la croitoreasa unguroaică din cartier îmi croia cele mai minunate sarafane şi bluziţe Mama ştia să petecească şi marile dureri din tiparul sufletului croit prea mic borcanul cu ţesătura viselor mele l-am îngropat la rădăcina salcâmului din faţa blocului în acea toamnă văduvele minerilor se îndoliaseră de praful exploziei de la puţul Carolina fabrica de mătase Viscoza îşi hăulea sirenele precum lupii morţii răguşiţi şi însetaţi se sânge proaspăt

pulsul meu bate la unison cu foşnetul toamnei timpule trădător în zadar hălăduieşti printre azile de noiembrie unde sufletele refuză cu încăpăţânare să îmbătrânească nici toamna nu mă poate foşni îndeajuns nu mi-e teamă de minotaurii propriilor coşmaruri ştiu că odată voi putea  găsi drumul de ieşire din labirint.

 

a se pronunţa Ienicicu, în limba cehă Ionică

Jenda- Ioan în limba cehă

 

Accesați

textele de proză participante (partea I)

Vizualizări: 304

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Bravo, avem si la proză de unde alege. Felicitări participantilor!!

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Agafia Drăgan
cu 1 oră în urmă
Corneliu Neagu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog PĂSĂRI CĂLĂROARE a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 1 oră în urmă
Corneliu Neagu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog PĂSĂRI CĂLĂROARE a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 2 ore în urmă
Corneliu Neagu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog PĂSĂRI CĂLĂROARE a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Agafia Drăgan îi place postarea pe blog exerciții de imaginație - ipoteză a lui Mihaela Popa
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Agafia Drăgan îi place postarea pe blog S-a cernut somnul pădurii a lui Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Agafia Drăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog S-a cernut somnul pădurii a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Agafia Drăgan îi place postarea pe blog Inferno a lui Laura Cozma
cu 2 ore în urmă
Agafia Drăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inferno a utilizatorului Laura Cozma
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Agafia Drăgan îi place postarea pe blog Trec anii a lui Elena Mititelu
cu 2 ore în urmă
Agafia Drăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Femeia ta a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Agafia Drăgan îi place postarea pe blog Femeia ta a lui Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Agafia Drăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog PĂSĂRI CĂLĂROARE a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 2 ore în urmă
Agafia Drăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Joc poetico-lingvistic a utilizatorului Elena Mititelu
cu 2 ore în urmă
Lui Agafia Drăgan i-a plăcut discuţia Ţiganca a lui Ionel Mony Constantin
cu 2 ore în urmă
Agafia Drăgan a contribuit cu răspunsuri la discuţia Vinovată de nicio vină a utilizatorului Agafia Drăgan
cu 2 ore în urmă
Agafia Drăgan a contribuit cu răspunsuri la discuţia Salvatorul a utilizatorului Pop Dorina
cu 2 ore în urmă
Agafia Drăgan a postat o discuţie
cu 2 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog despre cerul senin și celelalte răni a utilizatorului Dolha Paul-Alexandru
cu 3 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog sura8 a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 3 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor