Să vă povestesc cum mi-am petrecut ziua în care am împlinit 18 ani. Poate fi o zi din luna lui cuptor geroasă? Poate! I-am simțit răceala atât de crunt!

-Buni! Mâine este ziua mea și aș vrea să fiu acasă la noi. L-am rugat pe Alin să vină să mă ia. Băieții vor mai rămâne aici pentru o vreme, poate vor sta toată vara. Eu trebuie să mă pregătesc pentru examenul la facultate.

-Bine puiule. Tu știi mai bine ce ai de făcut. Fii fără grijă, băieților le va fi bine aici! Să ai grijă de tine! Promite-mi!

-Da buni! Voi avea grijă.

Cum să-i fi spus ce era în sufletul meu? Cum să-i fi spus că o furtună risca să se transforme în uragan? Că sufletul meu avea nevoie de căldura mamei, de blândețea și veselia tatei? Cum să-i fi spus toate astea fără s-o îngrijorez? Bătrânețea ei, care trebuia să fie senină, devenise brusc înnorată. Soarele vieții își pierduse blândețea și devenise aspru, îi lăsase doar trei raze de lumină și căldură. Razele acelea eram noi, nepoții ei. Băieții erau mici. David avea zece ani și Alex avea șapte. Nu înțelegeau cu adevărat ce se întâmplă. Știau doar ceea ce le-am spus eu: că mama și cu tata veneau spre casă și au rătăcit drumul. În loc să ajungă la Constanța, unde îi așteptam noi, au urcat pe o șosea ce ducea spre cer, au ajuns departe, pe o stea strălucitoare și de acolo ne zâmbesc. Vor încerca să se întoarcă, dar, dacă în timpul acesta, le vor crește aripi de înger, noi va trebui să învățăm să-i îmbrățișăm cu multă grijă, să nu le scuturăm penele. Cum puteam să facem asta? Simplu! Să fim în continuare o familie unită. Să vorbim frumos, așa cum ei ne-au învățat. Să ne purtăm frumos, așa cum ei și-ar fi dorit.  Să respectăm învățămintele pe care ni le-au dat cu foarte multă dragoste și sufletele lor își vor găsi drumul spre casă, în inimile noastre de unde, de fapt, nu au plecat și nu vor pleca niciodată.  Cum vom reuși să facem asta?

-Vom ține mereu o candelă aprinsă! Mă voi ocupa eu de asta! le-am spus eu. Știți ce vom mai face?  Un caiețel pe care îl vom numi „Jurnalul faptelor bune” și vom scrie în fiecare seară lucrurile bune pe care le-am făcut pe parcursul zilei!

-LeiMar, dar eu nu știu să scriu! mi-a spus Alex cu vocea tremurândă.

-Nu-i nimic dragule. Până vei învăța să scrii, îmi vei spune mie și eu voi așterne în jurnal toate faptele tale bune. La sfârșitul zilei, înainte de culcare, când stelele vor străluci, ne vom spune rugăciunea cu privirile îndreptate spre steaua lor și ei ne vor zâmbi cu blândețe. Cu fiecare zi care va trece și cu fiecare faptă bună pe care o vom face, ei vor fi mai aproape de noi. Și va veni ziua când noi vom simți că ei au fost tot timpul cu noi, că n-au plecat niciodată și că lipsa lor a fost doar o farsă a destinului.

-LeiMar! Până când se întoarce mami pot să-ți spun ție mamă atunci când mi-e dor de ea? m-a întrebat Alex cu lacrimi în ochi.

M-am uitat la el, mi-am înghițit durerea care mă sufoca și i-am zâmbit spunându-i:

-Da dragule! Poți să-mi spui cum vrei tu. Dar promite-mi că vei vorbi cu mine mereu, îmi vei spune tot ce te doare atunci când te doare, îmi vei spune când îți vine să râzi, când îți vine să plângi, îmi vei spune când îți este bine, când îți este rău. Da, Alex?

-Da, mami!

Inima stătea să-mi sară din piept de durere și lacrimi amare ar fi țâșnit din ochii mei dacă n-aș fi strâns puternic din dinți și nu i-aș fi zâmbit. Mi-am promis mie însămi că, oricât de greu mi-ar fi și oricât de multă durere m-ar copleși, băieții nu mă vor vedea plângând niciodată. I-am îmbrățișat pe amândoi și am plecat la Constanța. Vroiam să-mi petrec ziua de naștere cu părinții mei. Simțeam că dacă nu fac asta nu voi putea să merg mai departe. Aveam nevoie de ei! Alin a fost lângă mine. Ca de fiecare dată, mâna lui îmi dădea putere. M-a însoțit la cimitir și m-a lăsat să plâng la mormântul lor. Știa că am nevoie de clipa asta de slăbiciune, că plânsul va elibera multă durere din mine și că, după această descărcare voi fi bine, mult mai bine. Am plâns îmbrățișând lespezile reci. Era atât de cald afară și mie îmi era atât de frig! Tremuram și, când am simțit că mâna lui Alin mă trage ușor în sus, m-am ridicat, mi-am luat rămas bun de la ei și l-am urmat cuminte, fără să protestez. Alin hotărâse pentru mine și știam că nu greșește. Stătusem prea mult acolo! Am plecat și, până să ajungem acasă, ne-am oprit la o florărie. Alin mi-a cumpărat un imens buchet de trandafiri roșii și în mijloc era un boboc de trandafir alb. L-am primit cu lacrimi în ochi dar i-am zâmbit.

-Știi Maria, zâmbetul acesta timid e un semn că îmi voi recăpăta prietena, că Lei cea veselă va reveni la Alint-ul care o așteaptă. Știu că va fi greu dar nu va fi imposibil. Eu am răbdare!

-Știu, Alint! Știu!

Am ajuns acasă și, când am rămas singură, am stat cu buchetul acela de trandafiri în brațe, m-am uitat o vreme la el, apoi am luat un caiet studențesc, l-am numit „Jurnalul faptelor bune” și am început să scriu:

„ Mi-e frig! Atât de frig încât simt că-mi îngheață sângele în vene. Acum ar fi trebuit să îmbrac rochița de bal pe care mi-ai dăruit-o și să intru mândră la brațul tău în salonul în care se ține petrecerea de majorat dar am îmbrăcat o rochiță neagră. Atât de neagră! Ca toate zilele care au fost de când ați plecat. Ar fi trebuit să fim vesele mamă, să zâmbim fericite dar nu-mi pot opri lacrimile ce cad ca o ploaie din ochii mei triști. Ar fi trebuit să dansăm împreună valsul de deschidere a petrecerii, tată. Mi-ai promis! De ce? De ce a trebuit să fie așa? Îmi vreau valsul promis! Vreau să plutesc fericită în brațele tale, pe aripile valsului, toți să fie invidioși pe fericirea mea! Dar nu văd decât milă în ochii celor care mă privesc. Și nu vreau asta! Nu vreau să-i fie nimănui milă de mine. Refuz! Le-am spus tuturor prietenilor mei că, în ziua când voi vedea milă în ochii lor, vor înceta să-mi mai fie prieteni. Și ei m-au înțeles. În special Alin, cred că îl mai țineți minte, prietenul meu din copilărie care mă însoțește mereu la școală ținându-mă de mână, ocrotindu-mă. Mi-a dăruit un buchet mare de trandafiri roșii și în mijlocul lor un boboc alb. A fost singurul lucru care mi-a încălzit ziua de azi,un cadou primit de ziua mea. Din albul acelui boboc de trandafir s-a născut speranța că voi reuși să construiesc un nou univers stabil pentru noi, univers care-și va avea bazele în învățăturile pe care mi le-ați transmis prin poveștile voastre și în dragostea necondiționată și nețărmurită pe care ne-ați dăruit-o!”

 

E greu să accepți că „turnul de control” nu mai este și zborul tău a rămas fără susținere și fără ghidaj. E greu să înveți să te reorientezi într-un timp și spațiu care îți sunt aproape necunoscute. Ce știam eu să fac singură? Nimic sau aproape nimic. Știam doar că trebuie să pun bazele unui univers doar al nostru. M-am gândit mult dacă voi putea să fac față, dacă voi reuși să-i țin pe băieți lângă mine. Bunicii mei vroiau să rămânem cu ei, la Tulcea. Eu nu eram de acord. Nu știu de ce dar în mintea mea era clar doar un singur lucru: că trebuie să fim împreună toți trei și să locuim în casa în care ne-am născut și de care erau legate toate amintirile noastre. Acolo era prezent încă parfumul părinților, vorbele lor calde și frumoase, poveștile spuse de ei cu înțelepciune și dragoste. În vara aceea m-am înscris la facultatea de litere, mi-am căutat un loc de muncă, am făcut o listă cu noile reguli ale casei. Erau reguli stricte și nu acceptam abateri de la ele. Eu eram prima care le respecta și, prin puterea exemplului, le respectau și frățiorii mei. Se produsese în mine o schimbare uriașă: din adolescenta răsfățată care primea tot ceea ce-și dorea chiar înainte de a cere, devenisem „mama” care iubea, certa blând, fără să ridice vocea și îngrijea fără să ceară nimic în schimb. Devenisem „tatăl” care dojenea aspru atunci când băieții greșeau sau făceau câte o boacănă și le sprijinea încercările timide de zbor dându-le încredere în forțele lor. Ziua începea dimineața devreme, pregăteam tot ce trebuie pentru băieți, îi duceam la școală, apoi mergeam la muncă ( aveam un program part-time), mergeam la cursuri, dar nu uitam să trec pe la școală să văd cum se descurcă băieții. Seara le-o dedicam doar lor. Îi ascultam cu răbdare și interes povestindu-mi tot ceea ce au făcut peste zi, le verificam temele, scriam fiecare din noi în „Jurnalul faptelor bune”, mergeam împreună să aprindem candela, ne spuneam rugăciunea în fața ei și, înainte de a ne culca, ne uitam cu toții la stele așteptându-le zâmbetul din strălucirea lor. Când era înnorat și nu se vedeau stelele eram dezamăgiți pentru că lumina lor blândă nu mai cobora peste noi. Le spuneam băieților că ei nu ne-au uitat dar norii au furat zâmbetul lor și l-au transformat într-o perdea care a ascuns stelele. Perdeaua putea fi dată la o parte de adierea gândurilor noastre frumoase și a faptelor noastre bune și, în nopțile care vor veni, ei ne vor zâmbi iarăși. Când ajungeam frântă în pat, îmi permiteam să plâng. Și plângeam mult, dar aveam grijă ca ei să nu mă audă. Trebuia să fiu puternică! Dar eram atât de fragilă! Și nu vorbesc despre fragilitate fizică, asta se poate întări prin muncă și activitate fizică susținută. Eram activă toată ziua. Eram fragilă sufletește! Se amestecau în mine sentimente și trăiri de-a valma. Încercam să le pun în ordine și, când nu reușeam, mă confesam lui Alint. Era lângă mine mereu! Știți ce era Alint pentru mine atunci? Când marea e agitată din cauza furtunilor puternice, vasele care vor să ajungă în siguranță la mal se ghidează după farul care luminează în noapte indicând locul unde se află țărmul. Alint era farul meu! El îmi oferea siguranța în fața furtunilor din marea vieții mele. El era țărmul spre care mă îndreptam cu speranța că vremea bună nu va întârzia să apară. Mâna lui o atingea pe a mea și calmul de după furtună se așternea în sufletul meu. Îmi vorbea, îmi zâmbea și tot răul, toate necazurile, toți norii de vreme rea dispăreau ca prin minune.

-Alint, ce spune iubita ta când te vede ținându-mă de mână? îl întrebam eu.

-Dacă nu-i place să nu se uite, Maria! Eu o să te țin de mână mereu! Ești prietena mea, nu?

Râdea. Și râsul lui îmi făcea bine. Îmi însenina ziua și îmi dădea sentimentul că pot face orice când am un asemenea prieten. Vocea lui mă liniștea, mă învăluia într-o căldură plăcută. Tot ce venea de la Alint îmi făcea bine și venea într-un mod cât se poate de natural. Era ceva ce trebuia să se întâmple și se întâmpla. Nu mă întrebam de ce este atât de bun cu mine, de ce îmi acordă o mare parte din timpul lui, de ce uneori tremura când mă privea. Nu mă întrebam de ce tremuram și eu în preajma lui, de ce uneori îmi venea să îl țin în brațe și să-i mulțumesc pentru tot ceea ce făcea pentru mine. Nu era timp pentru astfel de întrebări și sentimentele mele, la vremea aceea, nu erau o prioritate. Pentru mine era important să rămânem o familie unită, frățiorii mei să fie bine, să le asigur liniștea de care era nevoie pentru dezvoltarea lor emoțională, să-i ajut să treacă cu bine peste pierderea enormă pe care am suferit-o cu toții. Le ofeream căldură, iubire, înțelegere, sfaturi. Le spuneam povești care să-i ajute să învețe cum să se descurce când vor merge pe picioarele lor. Multe din povești erau cele auzite de mine de la mama Lei, de la tata, de la mama, de la bunicul și bunica. Dar multe altele erau inventate de mine și erau legate de noi. Încercam să le dau responsabilități în casă și asta îi făcea să se simtă „bărbați”. Erau niște copii, dar atât de buni și de cuminți! Nu mi-au creat probleme deosebite. Poate pentru faptul că eu vorbeam mult cu ei. N-am țipat niciodată la ei pentru că în familia noastră nu acesta era modul în care să te faci ascultat. Când greșeau și nu vroiau să recunoască, le explicam unde au greșit, de ce și cum trebuiau sa facă. Având o personalitate foarte puternică, nu vroiau să recunoască (așa să fie toți bărbații oare?). Le spuneam că greșelile sunt omenești, dar ține de tăria de caracter să încerci să le îndrepți iar dacă nu se mai pot îndrepta, să înveți din ele și să nu le mai repeți. Și ca să-i pedepsesc le spuneam că voi vorbi cu ei doar dacă îmi vor spune că au înțeles unde au greșit. Se pare că această „pedeapsă” funcționa de fiecare dată. Nu-și doreau tăcerea mea! Era dureroasă pentru ei. Am învățat să ne iubim, să ne respectăm, să ne clădim universul pas cu pas, zi după zi, poveste după poveste. A fost greu dar am reușit.

 

Vizualizări: 47

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Un fragment impresionant, dramatic. Un majorat în lacrimi, în locul rochiei de bal. Așa a fost să fie. Uneori destinul este atât de dur... Un capitol de suflet pentru suflet.
 O fată de 18 ani asumându-și responsabilități prea multe, mari pentru umerii ei... și care spune că a reușit.

Am citit cu plăcere, nimic de cârcotit! :))

Sofy


Mulțumesc de popas! :)
Sofia Sincă a spus :

Un fragment impresionant, dramatic. Un majorat în lacrimi, în locul rochiei de bal. Așa a fost să fie. Uneori destinul este atât de dur... Un capitol de suflet pentru suflet.
 O fată de 18 ani asumându-și responsabilități prea multe, mari pentru umerii ei... și care spune că a reușit.

Am citit cu plăcere, nimic de cârcotit! :))

Sofy

Rânduri scrise cu sufletul, un suflet care nu cunoaște decât iubirea. Mi-a plăcut!

Cu drag,


Mulțumesc frumos! :)
Corina Militaru a spus :

Rânduri scrise cu sufletul, un suflet care nu cunoaște decât iubirea. Mi-a plăcut!

Cu drag,

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Iancu Tudor îi place postarea pe blog logodnă de nori a lui gina zaharia
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog mugur de lumină a lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Gândul, nu gândirea a lui Iancu Tudor
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Eminescu a lui Darie Giurgiu
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Singurătate a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog logodnă de nori a utilizatorului gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Eternitate a lui Iancu Tudor
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog os a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog sura 2 a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog seară bună maestre a utilizatorului gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trece vremea... a utilizatorului Lidia Pervu
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Sunt lefter, Doamnă... a lui nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Prin gaura cheii a lui Dolha Paul-Alexandru
cu 5 ore în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut videoclipul lui Florica Munteanu-Cuc
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Cât să ne iubim isteric a lui Rădița Răpeanu
cu 5 ore în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut videoclipul lui Florica Munteanu-Cuc
cu 5 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog sura4 a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog sura4 a lui Djamal mahmoud
cu 5 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din caierul bunicii a utilizatorului Iancu Tudor
cu 5 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Explicaţie a utilizatorului Florica Munteanu-Cuc
cu 5 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor