Fragment 3 "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Invazia albă s-a declanşat din nou. Cu forţă. Cu tenacitate. Fără milă. Şi eu sunt slabă şi neajutorată. Tot mai slabă şi tot mai neajutorată. Nu pot să mai lupt, nu pot să mai sper. Cad vlăguită în întunericul din lăuntrul meu. În mine. Nu mai sunt nimeni. Nu ştiu cine sunt. Nu ştiu ce vreau. Nu ştiu ce caut. M-am pierdut de mine. M-am rătăcit. Atât le trebuie arătărilor albe, în ale căror mâini hidoasele obiecte de tortură aruncă luciri stranii şi impersonale, căci năvălesc iar peste mine, în mine, în eul meu. Mă răscolesc, mă scormonesc, mă scobesc, mă cos. Aruncă parcă, tot scurmând, din adâncurile mele, afară, orice urmă de viaţă. Ca balastul dintr-un vapor care se scufundă. Totul în mine e greu. Cumplit, inimaginabil de greu. N-am, nu mai am, inimă, nici suflet, nici cap. Nu sunt nimic, nu simt nimic, nu am nimic. Pare că în mine totul a murit. Numai teama acerbă, îngrozitoare, copleşitoare de arătările astea îmbrăcate în alb mă bântuie. Par nişte strigoi adunaţi într-un ritual. Câţi sunt? Doi, trei, mai mulţi... Mult mai mulţi... Nu pot să-i număr, nu pot să-i disting. Se învârtesc în cerc, se rotesc într-un dans frenetic şi nebun, pe care, oricât încerc, nu reuşesc să-l înţeleg. Aleargă toţi odată, fără nicio logică, se împing, se contrazic, se privesc, ţipă. De nebuni ţipă. Ce dans e ăsta? O fi al vreunui trib de sălbatici? Sau am ajuns pe altă planetă, printre marţieni şi aici el e ceva caracteristic locului? Din ceremonialul acesta misterios al făpturilor albe nu lipseşte un clinchet ciudat, aproape acid, făcut de unele, cu unele, obiecte tăioase, pe care, conform aceluiaşi rit neînţeles, şi le trec unii altora. Un fel de na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie...

Ce motivaţie e, poate să fie, în gesturile astea? Ce caut eu aici, printre aceşti ciudaţi? Nu cunosc pe nimeni, nu ştiu pe nimeni, nu le-am făcut nimic. Ce vor ei de la mine? De ce mă ţin ostatică, la fel ca pe ziariştii răpiţi în Irak, aici? De ce mă chinuiesc? De ce mă deschid, la propriu, prin toate părţile? De ce mă îndurerează cu obiectele lor ascuţite?

Undeva, cineva mă aşteaptă. Ei nu ştiu. Sau ştiu? Mă zbat ca o fiară prinsă în capcană să scap. Mă agit ca un fluture pârlit la aripă de lumina puternică a lămpii. Vreau să rup lanţurile care mă ţin prizonieră în patul mare, prea mare pentru mine, dar în braţe, în picioare, în cap, în toată carnea mea simt revoltându-se ace fioroase, cu vârf mai ascuţit decât toate acele, care-mi sfâşie iremediabil membre şi creier şi inimă. Sunt anihilată. O secătuire cumplită pune stăpânire pe trupu-mi agitat şi-nţeleg, simt, ştiu că-mi pierd puterile. Dacă nu cumva şi minţile. Albul acela nesfârşit mă inundă bezmetic de pretutindeni. Zici că e Dunărea când a lovit Rastul. Şi alte sate de pe malul ei. Totul, totul e alb şi mă înfior. În mine şi alături e doar un ocean de alb. Prea mult alb. Şi eu caut, dintotdeauna, alte culori. Vreau, îmi plac, roşu şi verde şi albastru.

Cântecul obsedant al obiectelor tăioase şi ascuţite nu vrea să înceteze. Parcă lumea albă ţine un recital în aer liber. E bis. E chemată la rampă. O ia de la capăt. E continuu şi enervant cântul ăsta. Nu se mai termină niciodată? Şi arătările astea albe, blestemat de albe, pe care le urăsc! Doamne, chiar le urăsc! Cât le urăsc! Ce au cu mine, de ce nu mă lasă odată în pace? Mă întreb ca o moară hodorogită acelaşi lucru. Şi nu pot, nu vreau, nu ştiu să înţeleg. De ce, de ce, de ce? Simt apoi că şi alte întrebări mă asaltează obsedant. Numai că eu, în patul mare, prea mare pentru ceea ce mai sunt, de unde nu văd niciodată cum şi când răsare soarele, nu le cunosc răspunsurile. Nici măcar, ca altă dată, nu le intuiesc. Sunt oare lucidă? Sunt vie? Sau am murit? Cine sunt eu? Nu ştiu cine sunt, nici de unde vin, nici ce fac. Pe aici şi prin altă parte. Doar că am mai fost la pământ altă dată ştiu. Nici cine are nevoie de mine nu ştiu. Dar ştiu că mama şi tata nu mă vor. Acum nu mă vor. Poate altă dată. Poate mai încolo. Acum nu. Şi eu ştiu. Nu-mi dau seama ce raţiuni, ce nebunii, ce inexplicabil mă bântuie. Nu ştiu nici ce gândesc, nici de unde îmi vin gândurile astea aşa de încurcate. Dar ştiu că o forţă nebănuită îmi electrizează brusc inerţia de mai devreme. Ca şi cum cineva m-a aşezat pe scaunul electric. Numai că, electricitatea asta nu este nocivă. Simt, este pentru mine, vitală. Trupu-mi chinuit se zbate spasmodic şi, observ fericită că, în sfârşit, reuşesc să scap din strânsoarea fermă a fantomelor de lângă pat. Ele dansează tot halucinant pe lângă mine, dar eu, zvârlugă, evadez. Fug. Alerg. De parcă sunt catapultată cu racheta. Cineva, undeva, mă aşteaptă. Cât să-l las să mă mai aştepte?

Un strigăt ascuţit, la fel de ascuţit ca toate acele acelea care-mi chinuiesc, îmi molestează, îmi răvăşesc corpul, irumpe în urmă: „Mai repede, mai repede! O pierdem!” Râd bezmetic. I-am păcălit din nou. Le-am tras plasă. I-am lăsat cu buzele umflate. Ha, ha, ha... Din neant, de dincolo de mine, vocea conştiinţei susură trist: „Râzi, dar nu e râsul tău! Şi râzi a pagubă!”

 

 

[Sofia Sincă]

Fragmentul care ne indică de fapt, de unde vine trecerea peste anii din urmă. O decorporalizare, o clipă sau mai multe de moarte clinică... Albul impersonal care inspiră orice în afară de viaţă, părinţii plecaţi, probabil, nu te vor şi bine fac. Mai ai de îndeplinit unele sarcini, aici pe acest tărâm. Cum ar fi să termini romanul, pe care desigur l_ai terminat.

Impresionantă simţire a celei care a trecut prin ea. Iar dacă nu ai trecut e şi mai impresionantă s-o scrii din imaginaţie. Nu zic că nu are ce căuta în roman. Nu. Acesta este formatul lui, din când în când ne readuce în prezent.

În legătură cu previziunile mele... nu te lua după mine. Ori mi se trage de la mulţimea de cărţi citite şi filme văzute, ori pot intra în ideea principală a autorului, cu gândul, mai departe decât citesc, zicându-mi: şi eu aş fi scris aşa, sau după mine ar urma episodul următor... Important este stilul în care scrii, pe care eu îl ador. Şi dacă îmi dedici fragmentul plăcerea lecturării este totală.

Aştept continuarea, Sofy!

[Corina Militaru]

Foarte bine sugerat zbuciumul sufletului dornic sa calatoreasca liber oriunde vrea, in contrast cu insistenta umbrelor albe de a-l incatusa in existenta prezenta, singura acceptata de ei.

O placere, sa te citesc! Astept cu interes continuarea.

Cu drag,

[Chris]

Am citit...

[Nina Mariana Marcu]

Toate mulţumirile din lume pt aprecieri. Da, Sofy, corect.  Romanul e terminat şi publicat. Despre trăirile aduse în discuţie...  nu sunt ale mele. Nu mi-a fost dat să trăiesc, din păcate, din fericire, nu ştiu, o astfel de experienţă. Am luat, ca tot scriitorul,  o chestie de ici, una de colo, am lăsat imaginaţia să zburde pe imaşul creaţiei, le-am împletiti pe toate  şi a ieşit aşa, cum tocmai ai citit şi tu.  Ai dreptate, exerciţiul lecturii se simte şi se vede fără lupă sau microscop în ceea ce te priveşte. Un orb ar vedea şi el. Şi au am obiceiul acesta: să decantez, să îmi imaginez cum aş scrie eu, să dau cărţii respective, în mintea mea, turnura pe care o simt eu cea mai bună.  Da, chiar acum, după ce termin cu răspunsurile, postez şi fragmentul pe care l-ai intuit. Şi, pe care, cu drag ţi-l dedic. L-ai simţit, ca un lup tânăr stâna de oi, deci, aşa se cade: să fie cu dedicaţie de la mine pt tine. 

Sofia Sincă a spus :

Fragmentul care ne indică de fapt, de unde vine trecerea peste anii din urmă. O decorporalizare, o clipă sau mai multe de moarte clinică... Albul impersonal care inspiră orice în afară de viaţă, părinţii plecaţi, probabil, nu te vor şi bine fac. Mai ai de îndeplinit unele sarcini, aici pe acest tărâm. Cum ar fi să termini romanul, pe care desigur l_ai terminat.

Impresionantă simţire a celei care a trecut prin ea. Iar dacă nu ai trecut e şi mai impresionantă s-o scrii din imaginaţie. Nu zic că nu are ce căuta în roman. Nu. Acesta este formatul lui, din când în când ne readuce în prezent.

În legătură cu previziunile mele... nu te lua după mine. Ori mi se trage de la mulţimea de cărţi citite şi filme văzute, ori pot intra în ideea principală a autorului, cu gândul, mai departe decât citesc, zicându-mi: şi eu aş fi scris aşa, sau după mine ar urma episodul următor... Important este stilul în care scrii, pe care eu îl ador. Şi dacă îmi dedici fragmentul plăcerea lecturării este totală.

Aştept continuarea, Sofy!

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc frumos, Corina. Lumea umbrelor albe va mai bântui,  ca să zic aşa, o vreme, persoanjul şi, implicit, romanul. Vom parcurge împreună tot felul de situaţii. Şi, te avertizez, dacă tot ai devenit cititoarea mea, romanul e destul de gros, înarmează-te, deci, cu răbdare. Fără tutun... Şi mulţumesc din nou.

Corina Militaru a spus :

Foarte bine sugerat zbuciumul sufletului dornic sa calatoreasca liber oriunde vrea, in contrast cu insistenta umbrelor albe de a-l incatusa in existenta prezenta, singura acceptata de ei.

O placere, sa te citesc! Astept cu interes continuarea.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Mă bucur că ai citit, Augusta. Şi mulţumesc. Şi te mai aştept.

Augusta Cristina Călin a spus :

Am citit...