Cu toată răutatea oamenilor, primăvara vine la vreme, semănând în suflet speranţă şi bucurie. Şi ne dăruieşte atâtea flori! Zilele acestea de primăvară, când sufletul se pierde în amintiri, renasc în noi toate visele de până acum. Martie este anotimpul care vesteşte trezirea la viaţă. În curţile oamenilor de la ţară se dă foc la gunoaiele de prin ogrăzi. Primăvara ne face să ne simţim adolescenţi, să ne purtăm nebuneşte, indiferent de vârsta pe care o avem, să uităm de toate supărările şi de toate greutăţile care ne-au apăsat sufletul şi, oricât ger au turnat în inimile noastre lungile nopţi ale iernii, să zâmbim. E bine să ne aşezăm în faţa ferestrei cu inima deschisă, să încuiem toate grijile undeva şi să dăm frâu liber speranţelor.

Primăvara înverzesc pădurile, iar zumzetul albinelor domneşte peste tăcerea amiezii. E o zi superbă pentru meditaţie! S-a făcut foarte frumos afară şi e cald. S-a retras bătrâna iarnă cu coada între picioare. Mâine plecăm iar la ţară. Mama ne spune la plecare să fim cuminţi şi să ascultăm de bunici. Cum am putea să facem altfel? Doar ne e atât de bine acolo, iar bunicii ne iubesc şi ne fac toate poftele!

De cum ajungem, bunica ne aşterne o rogojină la umbra casei. Ne luăm păpuşile şi jucăriile şi trasând o linie imaginară cu degetul pe rogojină, o împărţim în două - eu jumătate şi Violeta jumătate.

La streaşina casei şi-au făcut cuib rândunelele. Vin, intră, aduc mâncare la puii lor, spun ceva şi pleacă. Mă uit la ele cât sunt de pricepute! Stau zile întregi pentru a-şi clădi cuibul, aducând materiale, de multe ori, de la foarte mare distanţă, iar când termină şi cuibul este gata pentru a depune ouăle, intemperiile vremii, răutatea oamenilor sau a vreunui animal îl distruge, ruinând astfel tot ce au clădit cu atâta trudă! Dar păsările nu plâng şi nici nu abandonează. Încep din nou, încă o dată şi încă o dată, până ce în cuib apar primele ouă. Se întâmplă ca înainte să iasă puii, tot ca atunci când au vrut să construiască cuibul, totul să fie distrus. Doare să o iei mereu de la început... Chiar şi aşa, păsările nu dau înapoi... Continuă să cânte şi să construiască... Dumnezeu le-a dat puterea să lupte. Şi oamenii luptă, dar unii abandonează lupta prea repede.

Cu privirea îndreptată către aceste păsări minunate, ni se închid ochii de somn. Când ne trezim, bunica ne îmbracă cu hăinuţe curate şi ne lasă să ne jucăm pe bătătură.

Vara, primul meu gând când ies din casă, este să mă duc la gâldanul raţelor şi să mă bag acolo sau să mă duc în fundul grădinii, unde bunica pune cenuşa pe care o adună din sobă. Mă aşez pe ciuci, iau cenuşă cu pumnii şi îmi pun în cap. Bunica vine ca un nor de grindină, iar ochii îi fulgeră de supărare. Mai întâi mă smuceşte de umăr, apoi mă apucă de ureche şi-mi zice: ,,Fir-ai închinată să fii! Ia uită-te la ea, ce face... Doar te primenii!” Şi mă ia de mână, ducându-mă în casă, unde mă schimbă de hainele pe care tocmai le murdărisem.

Viaţa este un miracol! Fiecare zi care începe, este un dar pe care Dumnezeu, în nemărginita lui iubire, o revarsă peste noi.

Puncte de lumină se sting, se contopesc şi dispar prin iarbă, sub regia soarelui ce îşi trimite razele printre crengile încărcate de frunze ale copacilor.

Gândul mă duce în trecut, la anii copilăriei, din care rup câteva imagini cu mine şi copiii care veneau la noi la poartă, unde jucam fotbal, sau imagini cu mine când fugăream câinii cu pietre, sau băteam băieţii şi veneau plângând la tatăl meu, zicându-i: ,,Nea Petrică, mă bătu Gabi!” Părinţii scandalizaţi (mamele, în special) o vizitau pe mama ca pe o ,,atracţie turistică”! Mama ne-a iubit şi apărat cu o capacitate uluitoare de dăruire. Tata ne-a învăţat pe amândouă ordinea şi disciplina. Au fost oameni cu principii de fier, oameni care au sfidat adversitatea. Când eram mică, eram un băieţoi, iar sora mea, Violeta, o fire liniştită, retrasă, şi ordonată. Eu mă născusem cu o imensă capacitate de a iubi, de a spune adevărul în faţă, de a fi devotată familiei şi de a fi cinstită cu mine însămi, dar eram tare zburdalnică.

Într-o zi mă uit în oglindă, spunând: ,,Ce mare mi-a crescut părul!” Mi-aduc aminte când eram o copilă, că tata mă ducea la frizer să mă tundă. Îmi ţiuiau urechile de zgomotul foarfecelor, iar buclele castanii cădeau în valuri mici, înfiorându-mă. Închideam ochii şi începeau să îmi picure lacrimi pe obraji de părere de rău.

Când eşti copil, te joci pe lângă casă, dar când mai creşti, mergi la şcoală alături de alţi copii. Când am ajuns adolescentă, mergeam la teatru, la film sau în excursii cu colegii sau prietenii. Dorul de pribegie, de cunoaştere zvâcnea din mine, ca la orice copil de vârsta mea.

Întâmplarea a făcut să merg pentru prima oară la munte, la şaisprezece ani. Eram în ajunul plecării. Am lăsat pe mama să-mi rânduiască lucrurile şi am ieşit afară să-mi răcoresc fruntea în bătaia vântului. Era o drumeţie cu tot ,,tacâmul” - stabilirea echipei, a traseului, studiul hărţilor despre zona respectivă, strângerea echipamentului necesar, a alimentelor... Şi, pentru ca totul să fie cum trebuie, am ales un traseu pe Munţii Făgăraşului, prin Curtea de Argeş - Valea Topologului. La 37 km de Piteşti, se află municipiul Curtea de Argeş, care este situat de o parte şi de alta a Argeşului. Vechea capitală a Ţării Româneşti este cunoscută astăzi mai mult datorită mânăstirii Curtea de Argeş, care a fost ridicată în 1517 de Neagoe Basarab.

Totul a fost în regulă, până în momentul plecării, când prietena mea Mariana nu a mai venit la gară, dar mamei nu i-am spus, deoarece nu m-ar mai fi lăsat nici pe mine. În tren, preţ de o jumătate de oră, am stat de vorbă cu un moşneag care ne-a iscodit cu întrebări meşteşugite până am coborât în gara Avrigului. De cum am ajuns acolo a început aventura. Bătrânelul a oprit un căruţaş pe care-l cunoştea, rugându-l să ne ajute. Am parcurs un drum lung de circa 14 km, care avea să ne ducă mai întâi în Poiana Neamţului. Speram să ne ajungă din urmă vreo maşină care să ne ia drumul din picioare după oboseala unei nopţi de nesomn. Până la urmă ne-a ajuns din urmă o căruţă care transporta fân pentru animale, apoi un zgomot de motor ne-a trezit din amorţeală şi până la cabana Ghiocelu am fost transportaţi cu această maşină. La indicaţiile localnicilor am început să urcăm spre Salatruc, numai că drumurile au şanţuri imense şi denivelate de la noroiul uscat şi sunt şi o mulţime de intersecţii. Cu toate astea, zona este deosebit de frumoasă, iar drumul prin iarba plină de flori de toate culorile, te încântă. În final, am mers cu un microbuz pe un drum silvic, ajungând în punctul în care se despart drumurile ce urcă şi duc spre Negoiu. Am făcut focul după ce am montat cortul şi ne-am încălzit ceva să mâncăm. Era prima noapte pe care mi-o petreceam departe de casă! Am stat de vorbă cu prietenii până târziu. Aşa ceva nu se uită toată viaţa! Doar lumina focului lăsa să se vadă cortul montat ceva mai încolo. Cerul era o spuză de stele. Era aşa cum nu-l mai văzusem până atunci şi cred că privindu-l, m-a trecut un fior de teamă de necunoscut. Nu mai eram copil şi trebuia să învăţ să mă apăr singură.

M-am întins pe sacul de dormit şi, cât ai clipi m-a luat somnul. Când m-am trezit, soarele se zărea printre crengile brazilor. Am simţit căldura razelor, mângâindu-mi faţa. Mă simţeam atât de bine!

Luasem cu mine un amărât de radio, de la care ascultam muzică şi mă pătrundea o senzaţie nedefinită, un sentiment unic.

În adâncul sufletului meu picură lacrimi de bucurie. Priveliştea e superbă! Merită să vezi cu ochii proprii și să trăieşti aceste momente unice, măcar odată în viaţă.

Sunt pe munte cu prietenii, ascult muzică, iar fericirea mea este năpădită de încântare, de relaxare, de clipe de nedescris. Numai în muzică şi în iubire există pătrunderea aceea de desfătare sufletească şi simţi că toată lumea e a ta, încât îţi vine să o îmbrăţişezi cu sufletul. În muzică şi în iubire trăieşti clipa unică şi îţi pare rău că nu poţi să o reţii. Clipele pe care le trăiesc sunt o binefacere a sufletului. Sunt fericită!

A fost o noapte de vis! Din mijlocul firelor de iarbă, o orchestră de greieri cântă nestingherită. Aerul este foarte rece. Brazii înalţi, în foşnetul lor, parcă ascund nenumărate secrete.

După piesa care a luat sfârşit, a început o alta mai frumoasă, o piesă de Mozart. Melodiile lui Mozart sunt un remediu împotriva disperării - disperare pe care o simţim uneori - mai ales aici, în vârful muntelui. Deasupra noastră se risipea - ca o perdea transparentă - lumina rece a lunii. Până la urmă ne-am încălzit trupurile în sacii de dormit. Răpuşi de oboseală, somnul ne-a învăluit şi am adormit cu susurul apelor Topologului ce răzbătea de dincolo de pânza subţire a cortului nostru.

Primele raze ale dimineţii ne-au găsit pe jumătate adormiţi. Crengile de brad trosneau la adierea vântului, iar mirosul de răşină plutea în aer de-ţi gâdila nările.

Ne-am strâns echipamentul şi am plecat pe drumul care ducea spre vârful Negoiu. Este al doilea ca înălţime în România, fiind devansat doar de Vârful Moldoveanu cu o altitudine de 2544 m. Cândva era considerat cel mai înalt vârf al munţilor Carpaţi, exceptând Masivul Tatra. Ştiu din şcoala elementară că vârful Negoiu este cunoscut ca fiind polul instabilităţii atmosferice din România. Aici e un aer curat, de nu-ţi vine să mai pleci înapoi la forfota oraşului lăsat în urmă. Eram aliniaţi unul câte unul pe o cărăruie ce tot urca şi nu se mai termina, că obosisem de atâta mers pe jos. O fată din grupul nostru, nu ştiu cum a făcut de a alunecat într-o râpă. Deabia au scos-o de acolo. Era toată plină de sânge, că am început să plâng de frică să nu i se întâmple ceva rău. Norocul ei a fost că eram aproape de oraş. Cineva de acolo a chemat salvarea şi au dus-o imediat la spital. Nici nu vreau să mai îmi amintesc de acele clipe. Fata rănită a rămas în spital până a doua zi. Până la urmă ne-am distrat cât am putut de bine.

Din aşchii de vorbe şi firimituri de imagini, retrăiesc copilăria cu dragoste şi recunoştinţă. Mintea mă poartă cu treizeci de ani în urmă la căsuţa unde am crescut. Desprinzându-mă de prezent, asist la evocarea imaginilor din copilărie, cu seninătatea unui spectacol străin...

În faţa casei, la poartă aştepta o maşină împodobită ca pentru sărbătoare. Poarta larg deschisă, parcă pândea pe cineva să intre sau să iasă. În curte, ca şi în stradă, era adunată lume multă; unii treceau privind în curte, alţii vorbeau dând din cap sau murmurând cuvinte neînţelese. Cel care pleca pentru totdeauna, lăsa în urma lui doua fete de zece şi respectiv doisprezece ani şi o soţie de treizeci şi trei de ani.

Eu - când ieşeam în stradă, când intram în curte. Nu aveam voie să intru în casă, unde mi se spusese că nu mai e loc. Sunt strânse acolo toate rudele... popi... şi mulţi oameni îmbrăcaţi în negru. Pe unii nici nu-i cunoşteam. Eram tristă. Nu-mi plăceau cântecele care răsunau în casă şi nici mirosul de tămâie ce ieşea pe geam.

În momentul acela, mi-am adus aminte de cuvintele lui Henryk Sienkiewicz: ,,Moartea este un abis în care, deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat no, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, ni se sfâşie sufletul de teamă, de jale şi de disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după ajutor, care nu poate veni de nicăieri... Singura salvare, singura mângâiere ar fi credinţa, dar cine nu are nici această lumânare în mână, ar putea să înnebunească la gândul nopţii veşnice!” Omul al cărui suflet şi-a pierdut simplitatea, este un om nefericit.

În timpul cât tatăl meu a stat în casă, în nefiinţă, erau în mine două fiinţe: una, fiica - sincer îndurerată, care-şi muşca mâinile ca să-şi înăbuşe hohotele de plâns, a doua - înţeleapta, care studia psihologia morţii. Eram convinsă că până în ultimele clipe ale vieţii, omul îşi păstrează toate trăsăturile de caracter. Cât de îngrozitor este tot ceremonialul de înmormântare: sicriul, lumânările, dar mai ales popii care tămâie mereu şi cântă! Te trec fiorii, ascultându-i. Cât de izbitor şi trist este contrastul dintre viaţă - verdeaţă, soare, ciripit de păsărele şi… moarte!

M-am dus la tanti Maria şi văzând că nu plânge, am lovit-o cu pumnii mei mici şi i-am zis: ,,Plângi, fir-ai a dracului, că a murit tata!” Naşa, care mă ţinuse în braţe la botez, văzând scena, a venit la mine, m-a luat de mână şi mi-a spus :

- Fata mea, hai să-ţi dau să mănânci, nu mai plânge. Hai, Violeta şi tu!

- Să vină şi mama, îi zic eu.

- Vine mai târziu, acum are treabă.

- Ce treabă? - m-am smucit din strânsoarea mâinii şi m-am tras înapoi.

- Are... musafiri...

Şi a podidit-o plânsul, nemaiputând să zică nici un cuvânt. Toată noaptea, mama stătuse la căpătâiul tatălui meu. Acolo era şi bunica. Lega câte un bănuţ într-un colţ al batistelor, iar în alt colţ o lumânare. O mulţime de oameni au mers să-l conducă pe tata, pe ultimul drum. Am aruncat o ultimă privire peste faţa lui înainte de a pune capacul pe sicriu. Ţineam cu mâinile amândouă de tron, vrând parcă să nu mi-l ia nimeni, dar mâini nevăzute m-au luat pe sus şi m-au suit într-o maşină pentru a mă duce acasă. Mă deranja puhoiul de lume pe faţa căruia se citea însufleţire. Egoismul oamenilor nu are margini şi sunt convinsă că cei mai mulţi dintre ei, când merg la o înmormântare, au un sentiment de o involuntară mulţumire, că nu lor li se întâmplă nenorocirea, că nu ei sunt cei îngropaţi.

Dumnezeu a creat lumea în aşa fel, încât să regretăm aproape întotdeauna prea târziu, dispariţia omului de lângă noi.

A muri, înseamnă a te muta într-o stea... sau cum zicea Goethe: ,,Omul care moare este asemenea unui astru ce asfinţeşte, dar care se înalţă mai strălucitor în altă emisferă”.

Am crescut fără apărarea celui puternic, TATA! Când a murit el, mama nu împlinise treizeci şi trei de ani. De atunci, nimeni nu a mai văzut-o râzând. Tristeţea şi necazurile au împietrit-o; ea ne-a fost şi tată şi mamă. Ajutor nu am avut de la nimeni şi a muncit din greu pe un salariu de nimic. Făcea economii ca să ne ia nouă hăinuţe şi... cărţi şi... radio şi... televizor...

Sora mea, Violeta pe de o parte şi eu de cealaltă parte, mergeam ca două păpuşi mecanice cu capetele plecate, încremenite de durere, alături de mama. Parcă desprinse de lume, starea noastră se degaja şi atingea înfiorător trecătorul.

Am avut mereu nevoie de un zid de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. La vârsta aceea eram o domnişoară dezorientată, dar complexă. Îmi plăcea necunoscutul. Eram curioasă şi nu mă dădeam în lături de la nimic. Reparam orice se strica prin gospodărie. Uneori, mă suiam pe stâlpul de telegraf şi făceam lumină în casă, deoarece se întrerupea atunci când bătea vântul sau când începea ploaia. Luam un băţ, băteam un cui la un capăt al băţului şi de el legam o liţă, iar la celălalt capăt al liţei făceam un laţ şi o legam de firul de tensiune. Atunci, mama îmi spunea: ,,Hai, dă-te jos de pe stâlp, că se făcu lumină în casă”.

Adeseori mă întrebam dacă sunt pregătită pentru viaţă. Nu era uşor de răspuns la această întrebare. În fiecare seară îmi puneam o mulţime de întrebări: ,,Ai făcut bine ce ai făcut? Ai făcut destul? Ce vei face mâine? Dar anul viitor?” 365 de zile pe an clădeşti, construieşti mereu... Mai şi dărâmi câteodată şi o iei de la capăt. Te lupţi, te zbaţi pentru o idee, pentru o prietenie, iubeşti, suferi... Într-un cuvânt, exişti ca om. Faptele tale - mai bine decât gândurile - arată dacă eşti destul de pregătit pentru viaţă.

Când eram copil, îmi amintesc cu emoţie de momentele în care simţeam că toată lumea e a mea. Toate sunt legate de chipul mamei şi de prezenţa ei discretă şi liniştitoare. Întotdeauna m-am simţit protejată atunci când o ştiam în apropiere. Îmi spunea mereu, când se odihnea între două treburi gospodăreşti: ,,Cel mai important lucru este să nu-ţi doreşti niciodată ceva ce nu vei putea avea şi să accepţi tot ce consideră Dumnezeu că trebuie să ţi se întâmple, fără să te-mpotriveşti. Ai să vezi că nu e aşa de complicat cum ţi se pare. Cu timpul te obişnuieşti cu orice. Omul poate duce mai multe decât crede el!” Nu mă îngrozisem de străşnicia luptei care mă aştepta. La nevoie mă voi târî pe brânci sau mă voi căţăra cu mâinile, voi face orice pentru o fărâmitură de fericire pe acest pământ şi nu mă voi da bătută decât odată cu moartea! Un optimism îndrăzneţ îmi dădea încredere oarbă în destin.

Într-o dimineaţă, mama ne-a îmbrăcat cu hăinuţe pe care ni le dădea numai de sărbători. Ştiind că ne îmbrăca astfel doar atunci cînd plecam undeva, am întrebat-o:

- Unde mergem?

- Mergem la biserică.

M-am împotrivit ştiind că acolo e fum mult, iar popii mi-l luaseră pe tata.

- Eu nu merg, nu-mi place acolo. Şi am început să plâng.

- Azi e sărbătoare mare! - îmi spune mama, mângâindu-mă pe păr. E Înălţarea! Se deschide cerul şi tatăl tău te va putea vedea.

Auzind toate acestea, am luat-o la fugă şi nu m-am oprit decât la biserică. Aici, nu am văzut nimic - nici pe tatăl meu, nici cerul deschizându-se şi m-am pus pe plâns.

- De ce m-ai minţit? Nu te mai iubesc! - i-am zis mamei

Lacrimile mocnite mi se adunau treptat în suflet. Adormisem, căzând cu faţa pe cuvertură şi privindu-mă, ziceai că sărut mâna somnului.

*

Când eram mici, nu existau jucării ca acum; ne făceam păpuşi din cârpe şi ne jucam cu ele sau desenam nişte bani din hârtie şi mă jucam cu sora mea de-a vânzătoarea: eu eram vânzătoarea şi ea, unul dintre cumpărători. Puneam apă în sticluţe mici şi ziceam că e ulei, în cutiuţe nisip şi ziceam că e zahăr, adunam pietricele şi le puneam în borcănaşe şi ne imaginam că sunt bomboane.

Mi-au trecut multe lucruri prin cap. Mi-aduc aminte că prindeam broaşte şi le tăiam pe burtă cu o tablă ruginită, apoi le îngropam. Aveam tot timpul mâinile şi picioarele pline de negi şi râie, pe care mama mi le trata cu diferite soluţii.

Zilnic mă urcam în pomi; aveam grădina plină de: pruni, meri, peri, gutui, smochini, cireşi, vişini, duzi şi nuci. Mâncam până mă săturam şi mă apucam să cânt de răsuna toată strada, iar când mă dădeam jos, umpleam poala cu fructe şi ieşeam afară la copii să le dau şi lor sau luam câte două cireşe lipite printr-o codiţă şi le puneam după ureche, făcându-mi cercei din ele. Aşa făceau toate fetele. Seara, ne strângeam toţi copiii de pe stradă la noi la poartă şi făceam focul, unde coceam cartofi luaţi pe furiş de acasă sau porumb - fiecare ce putea să aducă, iar în timpul când nu aveam de făcut lecţii, ne jucam: ,,Prinselea”, ,,Hoţii şi vardiştii”, ,,Ţăncuşul”, ,,Coroana e rotund” sau ,,De-a v-aţi ascunselea în... canal” ş.a.

Prin faţa casei trecea un râu (noi îi ziceam canal), cu o apă foarte limpede şi cu multe pietricele în ea. De o parte şi de alta a râului, era o bordură de ciment pe care puneam o scândură şi treceam ,,canalul” în partea cealaltă, unde era cât vedeai cu ochii, numai câmpie. Toată ziua ne jucam acolo. Părinţii ieşeau la poartă şi se întrebau unii pe alţii: ,,Copiii noştri unde or fi?” O vecină, care ne văzuse, răspundea: ,,Sunt în canal!” Doamne, mi-e dor de mine cea de odinioară şi de timpurile acelea!” Gândindu-mă la acele clipe, zâmbesc! Gândurile mă duc în trecut, la copilărie. Mereu mă întorc la acele vremuri. Amintiri frumoase am şi de la bunicii din satul meu natal, unde am copilărit. Stăteam pe prispă cu bunicul, ascultând fel şi fel de glume şi poveşti. Când se însera, se strângeau femeile de pe uliţă la băncuţa de la poartă; unele croşetau, altele curăţau porumb sau fasole ţucără ori torceau din furcă sau pur şi simplu, stăteau de vorbă. Noi, copiii, ne jucam prin preajma lor. Mă uitam la mâinile bunicii îmbătrânite de atâta muncă... Nu stăteau nici o clipă. Seara mă aşezam în poala bunicii şi în timp ce mă legăna, îmi cânta sau vorbea cu vecinele despre ce fată e bună de măritat, cine a mai murit, cine s-a mai îmbătat sau şi-a bătut nevasta. Învăţai acolo, la poartă, sfiala, bunul simţ şi cum să fii în rând cu lumea. Însă, majoritatea timpului liber mi-l petreceam citind. Îmi plăcea să citesc mult şi credeam în ceea ce citeam. Comparam acţiunile mele cu cele citite şi deseori mi se părea o asemănare foarte plauzibilă. Cu toate că e mult de atunci şi azi îmi place să ascult poveşti şi destine... minuni de copilărie trecătoare şi totuşi statornice în memoria mea nepărăsită de trecerea anilor. Amintiri, amintiri... Amintirile au legile lor ciudate, dar anii au trecut...

Îmi aduc aminte că mama mă trezea de noapte ca să stau la ,,coadă” pentru a lua carne şi mezeluri. Când ajungeam acolo era închis, iar la uşa magazinului aşteptau deja câteva persoane.

- Când vor deschide? întreb pe cel din faţa mea.

- Mai e juma' de oră, îmi zice un nene, uitându-se la ceas. Nu am de gând să aştept atât. Mă duc acasă şi după zece minute mă întorc de teamă că nu o să mă mai recunoască cei de acolo şi îmi pierd rândul. Cei din faţa mea discutau, dar cuvintele lor se opreau în aer, la un metru de mine. Încet, încet, alţi şi alţi oameni se aşezau în spatele meu, la ,,coadă”. Devii insignifiant în ,,coada” care se formează. Cel mai fericit este cel care se află în faţă şi o mare de oameni progresiv mai frustraţi pe măsură ce ,,coada” avansează, la gândul că produsele se vor termina. ,,Coada” în sine nu este dreaptă; întotdeauna este un câştigător: primul din coadă; întotdeauna este unul care pierde: ultimul şi nimeni nu este egal cu nimeni. Veneam de noapte ca să pot ,,apuca” ceva, că se ,,dădea” repede. Tot aşa procedam şi când mă duceam să iau lapte şi iaurt ; stăteam de pe la patru-cinci dimineaţa sau chiar de la două noaptea, până într-o zi când m-am împrietenit cu gestionara, dar pentru a obţine ceva (carne, mezeluri sau lapte şi iaurt) trebuia să-i aduc un pachet de Kent. Uneori nu mă puteam trezi de noapte şi găseam o mulţime de oameni la ,,coadă”. Mă apuca ora douăsprezece când ajungeam în faţă, iar produsele se terminau şi plecam acasă aşa cum venisem şi-mi venea să plâng. ,,Coada” avea o viaţă a ei, la început, extrem de răsfirată, dar se strângea pe măsură ce veneau mai mulţi oameni. Dacă aveai norocul să înceapă ploaia şi nu ţi-ai luat umbrela, aveai oricum parte de acoperirea unei umbrele apropiate. Spuneai un banc, o glumă şi toată lumea asculta... Anticipând venirea maşinii cu carne, mezeluri, lapte sau pâine, începea îmbulzeala, cearta, ţipetele - mai erau şi unii care se băgau în faţă, motivând că cineva le ţinuse rând. Era normal pe atunci, să stai ore întregi la ,,coadă”. Era un mod de viaţă...

Dacă stau să mă gândesc care este simbolul comunismului, ei bine, nu este secera şi ciocanul, ci ,,coada” care se forma în fiecare zi. Este ciudat că în mintea mea, comunismul doreşte să facă toţi oamenii egali, perfect egali, printr-o structură care este tocmai contrariul acestei idei.

Dacă ar fi să scriu acum tot ce am trăit în copilărie, nu mi-ar ajunge câţiva ani. Gândurile mi se îmbulzesc năvalnic spre coala încă albă, dar se opresc strivite sub propriul tumult în îngustimea peniţei de stilou. M-am întrebat de multe ori, ce s-ar întâmpla dacă nu am avea nevoie de nimic pentru a scrie, iar gândurile s-ar aşterne singure pe hârtie? Cred că ar fi mai multe cărţi decât există astăzi.

Lumea de azi e puţin cam grăbită; nimeni nu mai are răbdare şi chiar şi timpul pare să se scurgă mai repede decât atunci când eram copil. Ca un râu, această lume urmează un curs, o direcţie. Viaţa urmează un traseu schimonosit de mediu şi valori: copilăria, adolescenţa şi maturitatea. Paşii grăbiţi ai timpului lasă urme adânci în nisipul devenirii şi totuşi... nişte urme neputincioase, acoperite de apa sărată a mării interioare, de algele intuiţiei şi de ignoranţă.

Afară miroase a ploaie. A venit cât ai clipi şi a plecat la fel de repede, uitându-se înapoi de după dealul Bucovăţului, zâmbind dintr-un curcubeu. Somnul ne învăluie cu puterea lui magică şi ne poartă pe aripa lui, iar noi ne supunem fără să mai putem scoate un cuvânt.

Vizualizări: 63

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

M-am regăsit în multe secvențe... mai puțin cele cu moartea. Când treci prin atâtea cumpene, episoade triste, dacă rămâi solar înseamnă că ești o persoană puternică. Felicitări! Sunt puține oltenisme, fapt ce ușurează cititul, dar mi-ar plăcea să cunosc și acest grai. Doamne, ce frumoasă e această frază, ce impact emoțional îmi provoacă:

M-am dus la tanti Maria şi văzând că nu plânge, am lovit-o cu pumnii mei mici şi i-am zis: ,,Plângi, fir-ai a dracului, că a murit tata!” 



Mihaela Suciu a spus :

M-am regăsit în multe secvențe... mai puțin cele cu moartea. Când treci prin atâtea cumpene, episoade triste, dacă rămâi solar înseamnă că ești o persoană puternică. Felicitări! Sunt puține oltenisme, fapt ce ușurează cititul, dar mi-ar plăcea să cunosc și acest grai. Doamne, ce frumoasă e această frază, ce impact emoțional îmi provoacă:

M-am dus la tanti Maria şi văzând că nu plânge, am lovit-o cu pumnii mei mici şi i-am zis: ,,Plângi, fir-ai a dracului, că a murit tata!” 

Secvențe din copilărie, povestite haotic: când din perioada preșcolară sau gimnaziu, când din adolescență, când primăvara, apoi, brusc, vara sau chiar iarna. În fine... așa cum au venit în minte. Întotdeauna copilăria vine năvalnic, dar cine scrie o poate ordona. Poate tu nu ai vrut.

Am citit cu plăcere,

Sofi

Aceeași înșiruire de evenimente - nimic introspectiv, psihologic, metafizic, simbolic... ioc figuri de stil etc.

da Coza

Din răspunsurile date Sofiei și lui da Coza înțeleg că Georgeta Nedelcu e Caleopi Efrem. Pentru mine, important e textul și nu-i nici o problemă dublarea identității. Vedeți însă Regulamentul:

 Este permisă înscrierea sub pseudonim literar, însă trebuie menționat, în prezentare, numele real, precum și restul pseudonimelor sub care publică autorul (dacă ele există). De asemenea, indiferent de pseudonimul folosit, este obligatorie poza reală a autorului, și nu una luată cu împrumut. Crearea unui cont fals fără specificările menționate și care poate crea confuzie atrage după sine excluderea din rețea. Un autor poate să deschidă un cont separat numai în scopul unei mai bune reprezentări a unor organizaţii sau asociaţii având caracter cultural.

Îmi cer scuze, multe, dacă am încurcat eu la comentarii! Desigur, Caleopi Efrem este Caleopi Efrem! Nu am avut vreo intenție, se pare însă că nu sunt deloc iscusită! Mi-am plasat greșit comentariile, nu cred că mai pot șterge acele răspunsuri! 

Georgeta Nedelcu, de ce nu recunoști că ești una și aceeași cu Caliopi Efrem?

Am căutat la tabelul administrativ și sub numele de Caliopi Efrem nu ai mail. Ori, fără un cont de mail nu te-i fi putut înscrie în site. Nu este interzis să scrii sub pseudonume, dar trebuie să îndeplinești condițiile mai sus menționate de Mihaela Suciu. Și, ai șters răspunsurile, pentru a nu vedea noi... Ce treabă! Ce treabă?!

Și apoi stilul povestirilor este același, răspunsuri sunt la fel și mai ales pozele, în care ți s-a atras atenția să nu le mai folosești. Noi nu dăm nici stilouri și nici penițe de vreun fel, aici.

Sofi, în numele administrației.

Nu stiu cine este CALIOPI si ce legatura am eu cu ea??? Ar trebui comentata postarea scrisa de mine si nu de altcineva. Va multumesc pentru... NIMIC!

Sofia Sincă a spus :

Georgeta Nedelcu, de ce nu recunoști că ești una și aceeași cu Caliopi Efrem?

Am căutat la tabelul administrativ și sub numele de Caliopi Efrem nu ai mail. Ori, fără un cont de mail nu te-i fi putut înscrie în site. Nu este interzis să scrii sub pseudonume, dar trebuie să îndeplinești condițiile mai sus menționate de Mihaela Suciu. Și, ai șters răspunsurile, pentru a nu vedea noi... Ce treabă! Ce treabă?!

Și apoi stilul povestirilor este același, răspunsuri sunt la fel și mai ales pozele, în care ți s-a atras atenția să nu le mai folosești. Noi nu dăm nici stilouri și nici penițe de vreun fel, aici.

Sofi, în numele administrației.

Pe cine vrei să păcălești? Ce căuta să răspundă la un text care nu era al ei? Ai uitat pe ce ID ai postat. Ai cam încurcat borcanele...

Doamnă, după cum am mai spus, faceţi o confuzie şi ar trebui să vă documenteţi mai bine asupra a ceea ce afirmaţi. Ce am eu în comun cu... Caliopi??? Cine e??? Sincer vă spun, că eu sunt cea care a scris şi postat, nu altcineva. Nu mă ocup cu aşa ceva. Mai întâi informaţi-vă, apoi criticaţi. Am avut poză de când m-am înscris pe acest site, dar nu ştiu cine şi de ce mi-a şters-o... Dacă am scris bine sau rău, e altceva şi asta aşteptam din partea dv. - critică constructivă. Georgeta.


Sofia Sincă a spus :

Pe cine vrei să păcălești? Ce căuta să răspundă la un text care nu era al ei? Ai uitat pe ce ID ai postat. Ai cam încurcat borcanele...

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Vasile Grozav a adăugat o discuţie la grupul
cu 1 oră în urmă
Crinu Sorin Leşe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tu, care ești cu ochii în pământ a utilizatorului Dolha Paul-Alexandru
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Crinu Sorin Leşe îi place postarea pe blog Tu, care ești cu ochii în pământ a lui Dolha Paul-Alexandru
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Dolha Paul-Alexandru
cu 2 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Întoarcerea clopotului acasă a lui Tudor Cicu
cu 8 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut discuţia Puzzle a lui Mihaela Suciu
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog din blidul meu cu ofrande a utilizatorului paparuz adrian
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog din blidul meu cu ofrande a lui paparuz adrian
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog alb absolut a lui paparuz adrian
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog alb absolut a utilizatorului paparuz adrian
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Cununi de raze a lui Trandafirul
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cununi de raze a utilizatorului Trandafirul
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Icoană era chipul mamei a lui Gabriel Cristea
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Icoană era chipul mamei a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia lui Dănilă Prepeleac a utilizatorului Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Pânda a lui Darie Giurgiu
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pânda a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Haiku a lui ELENA AGIU-NEACSU
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haiku a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Palma ascultărilor a utilizatorului Crinu Sorin Leşe
cu 9 ore în urmă

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor