Căpitanul Vasile (2)

[Exemplu de Titlu]

   Însă, avea noroc pentru că nu era niciun pescar acum să-l gonească.
   Se apropie de zidul mic de piatră. Privi Dunărea limpede, apoi se uită la panta pietroasă ce cobora de la zid în jos până la apă, unde se vedeau pietrele de mărimi diferite şi firele de iarbă crescute pe alocuri. Se gândi să coboare puţin lângă apă, dar se răzgândi. Îşi întoarse privirea spre pomii şi brazii verzi de pe pajiştile frumoase ale insulei, mărginite de o bordură de piatră. Pe aleile ce despărţeau pajiştile, fuseseră aduse bănci noi. Apoi îşi întoarse privirea spre restaurantul Pescăruş şi admiră clădirea veche. Culoarea sa cărămizie predomina pe lângă galbenul de la terasă şi de la intrare. Imaginea sa oglindită pe suprafaţa Dunării ar fi captivat atenţia oricărui turist, dacă ar fi trecut pe acolo în acel moment.
   La un moment dat, liniştea fu spartă de lătratul unui câine alb şi blănos. Avea un bot ascuţit ca al unei vulpi şi urechi lunguieţe, niste colţi albi ca porţelanul şi era de mărimea unei potăi de casă. Se întoarse spre el, îşi luă poziţia de drepţi şi îl salută:
   - Să trăiţi, eu sunt Căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!
Câinele începu să latre şi mai tare la el, agitându-se. Vasile se aşeză în ciuci şi îi spuse blând:
   - Cuţu, cuţu, vino tu la căpitanul tău, hai vino căţeluş frumos ce eşti, că eu sunt mare căpitan de cavalerie. Dac' ar şti fraierii ăştia din oraş cine-s io, ehei! Da'ce să ştie ei, proştii dracului, că nu ştiu ei nici cum îi cheamă.
   Tot chemându-l la el şi vorbindu-i blând despre toate bazaconiile ce-i treceau prin mintea lui rătăcită, câinele încetă să latre şi începu să dea din coadă. Apoi Vasile se aşeză pe o bancă din faţa Dunării şi aducându-şi aminte de Marioara lui dragă, începu să-i spună câinelui:
   - Dac' ai şti căţeluş drag, ce frumoasă era Marioara mea şi ce cuminte era, dar Şefu' de sus din cer mi-a luat-o c-o maşină la el.
   Şi începu să verse lacrimi amare. La un moment dat, câinele se apropie de el şi începu să-i lingă mâinile încordate, ce le ţinea în poală. Văzând asta, Vasile începu să-l mângâie şi plângînd, continuă să-i spună despre Marioara lui. După o vreme îşi aduse aminte şi de Tanţa - soţia lui, şi atunci îi spuse câinelui:
   - Dă-o dracu, a dracu femeie am avut eu. S-a dus şi s-a aruncat în Dunăre singură, ea acuma e cu Marioara, a vrut numai ea să fie cu Marioara. N-a vrut să mă ia şi pe mine, să ne aruncăm amândoi în Dunăre, să fi fost şi eu acuma cu ele.
   Vorbea o prostie mai mare decât el. Tanţa fusese o femeie de treabă şi miloasă. Toată lumea o iubise si o respectase cât trăise. Dar el în nebunia lui, dădea vina pe ea că nu era şi el cu fata lui dragă, Marioara. Şi tot plângând şi povestindu-i câinelui despre Marioara şi Tanţa, trecură câteva ore bune. Seara îşi făcea loc încet, făcând ca cerul să capete o nuanţă slabă de portocaliu. Începuse să se răcorească, deşi lui îi era la fel de cald, datorită ,,ţinutei" sale de căpitan.
   Se întinse cu faţa în sus pe bancă şi îşi împreună mâinile pe piept. Câinele rămase lângă el şi în scurt timp, Vasile adormi şi începu să sforăie. Apoi dădu o raită pe insulă şi în vreo două minute se întoarse înapoi. Se întinse şi el jos, lângă banca pe care dormea noul său stăpân.
   Şi dormi Vasile cu câinele lângă el, până la miezul nopţii. Când era singur, îşi amintea de fata lui şi durerea îl mistuia,  făcându-l să plângă. De cele mai multe ori vorbea cu un prieten imaginar, cu vreun câine sau cu mai mulţi. Era de ajuns să se întindă puţin pe o bancă sau undeva pe iarbă, că imediat îl fura somnul. Dacă nu treacea nimeni pe lângă el să-l trezească făcând gălăgie, atunci dormea patru - cinci ore, fără probleme.
   Simţi ceva pe lângă picioare, cineva se mişca pe lângă el şi deschizînd ochii, văzu câinele care se foia pe lângă el de colo - colo. Începu să-i vorbească:
   - Căţeluş alb şi frumos, ce-ai? Mai stai locului, nu te tot foi pe-aci. Ei, da' mi-eşti tare drag, căţeluşul meu scump. Băăă căţeluşule, da' ce-am mai dormit! Cât o fi ceasul? Cred c-o fi miezul nopţii, după cum se vede pe cer, spuse privind cerul înstelat şi luna, da, cred că-i aşa, cred c-o fi vreo doi'şpe sau unu nopatea. Bă' căţeluşule drag, tu stii ce bine am dormit? Numai plecaşi de lângă mine, căţeluşul meu scump? Ia spune-mi, trecu p-aci careva? Şi ridicându-se în şezut, ei, ia să văd dacă am vreo ţigară. Începu să caute prin buzunare, parcă-mi dădu cineva pe zi nişte ţigări, parcă aşa ţin minte.
   Găsi cele două ţigări pe care le primise de la Monica şi de la Marius, deşi uitase cine i le dăduse. Apoi căutându-şi un foc printre plasele mototolite, găsi o cutie de chibrituri. După ce se chinui cu două chibrituri, în sfârşit reuşi cu al treilea chibrit să-şi aprindă ţigara Winston - nu ştia de ce o preferase pe aceasta prima dată - şi trase primele fumuri cu poftă din ţigară.
Când îi ajunsese ţigara pe la jumătate, Căţeluşul începu să latre cu putere, agitându-se. Dacă l-ai fi văzut cum lătra şi cum sărea în sus, ai fi spus că a luat-o şi el pe urmele căpitanului, că o luase razna. Căpitanul îl întrebă:
   - Căţeluşule drag, ce-ai? Ce-ţi veni?
Dar nu apucă să mai spună nimic, că se auzi un ţipăt de fată şi nişte glasuri de băieţi:
   - Lăsaţi-mă-n pace! Striga fata, lăsaţi-mă-n paceee!
   - Să te lăsăm în pace? Nu te lăsăm, jartea împuţâtă, în sfărşit te-am prins şi nu ne mai scapi acum!
   Auzind, căpitanul sări în sus ca ars şi câinele o zbughise nevăzut de lângă el, în direcţia de unde se auzeau vocile. Între timp mai apărură doi câini, care se repeziră în aceeaşi direcţie.
   Căpitanul Vasile îşi îndreptă paşii şovăitor în partea opusă a restaurantului Pescăruş. Uitându-se peste zid, văzu o fată şi doi băieţi care trăgeau de ea. Fata se zbătea să scape din braţele lor vânjoase, fără prea mari şanse. Sărind câinii la ei, unul dintre băieţi începu să înjure şi să arunce cu pietre de pe malul Dunării. Vasile strigă la ei:
   - Măi golanilor şi ordinarilor ce sunteţi voi, nu vă e ruşânie, ce-aveţi cu Marioara mea?
   - Căpitaneee! Sunt Monica, vecina ta, ajută-măăă! 

   Căpitanul Vasile sări zidul şi se duse spre ei. Începu să dea cu pumnii şi cu picioarele în cei doi băieţi. Ce-i drept, îşi luă şi el în schimb o porţie zdravănă de pumni. Căţeluşul şi ceilalţi câini lătrau de mama focului.
   În agitaţia care se iscase, nimeni nu observă că Marius, băiatul care îl apărase pe căpitan la prânz, apăruse pe insulă împreună cu doi prieteni de-ai lui, decât atunci când interveniră între căpitan şi cei doi agresori ai fetei.
   Agresorii le ţinură piept celor trei băieţi cât putură, dar până la urmă o luară la sănătoasa.
   Monica era pe jos, speriată şi Vasile stătea lângă ea. El o mângâia pe faţă şi îi spunea:
   - Gata fata tati, gata! Nimeni nu-ţi face rău, căpitanul tău are grijă de tine, fata tati.
   - Bă Moni, ce dracu făceai la ora asta pe-aci? O întrebă Marius.
   - Am vrut să mă plimb puţin pe insulă şi uite, am ajuns să nu mai putem nici să ne plimbăm.
   - Şi nu puteai să te fi plimbat pe faleză? Norocul tău a fost cu Căpitanul şi cu noi fato, că altfel nu ştiu ce-ai fi făcut.
   - Nu păţeşte fata asta nimic atâta timp cât trăieşte căpitanul s-o apere! Vorbi mândru Vasile şi fără să se mai ridice în picioare, continuă: Să trăiţi, sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!
Monica, Marius şi cei doi prieteni ai săi începură să râdă. Monica îi spuse căpitanului:
   - Căpitanul meu drag, îţi mulţumesc din suflet. El are dreptate. Dacă nu erai tu cu câinii ăştia, poate că Marius şi ei nu m-ar fi auzit. Marius şi voi băieţi, vă mulţumesc mult de tot şi vouă.
   - Cu plăcere, fată dragă. Ai şi tu grijă pe unde te plimbi de-acum în colo noaptea, îi spuse Marius.
   - Hai să plecăm de-aci, haidem cu toţii, spuse unul dintre prietenii lui Marius.
   - Hai, că nu mai suport locul ăsta, spuse şi Monica.
Băieţii o luară pe Monica între ei, dar Vasile nu se miscă din loc. Văzând că nu are de gând să vină cu ei, îl chemară:
   - Hai Căpitane, hai cu noi.
   - Nu mă' copii, nu merg cu voi, eu mai rămân pe-aci puţân şi după aia o să plec ş' io.
   - Cum să rămâi aci, mă' Căpitane? Îl întrebă Monica.
   - Da, fata tati, lasă că eu îl am pe prietenul Căţeluşul, io îs mare căpitan de cavalerie, nu-mi face nimenea, nimic.
Tinerii începură din nou să râdă şi Marius îi spuse:
   - Cum vrei tu Căpitane, dar ai mare grijă de tine şi nu-i mai băga în seamă pe toţi proştii.
   - Da, să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Ai o ţigară?
   - Am eu, Căpitane! Spuse Monica si scoase pachetul de Winston Lights de la prânz, în care mai avea vreo şase ţigări cu o brichetă în el şi il dădu. Uite-l, e al tău.
   - Pe toot? Se miră Căpitanul, cu tot cu brichetă?
   - Da, cu tot cu brichetă.
   - Săru'mâna tanti, mulţumesc!
   - Sigur nu vii cu noi Căpitane? Îl mai întrebă Marius.
   - Nu vin mă' copii, mai rămân puţin pe-aci. Tu Mari ... Monica, de câte ori mai ai probleme, să-l cauţi pe Căpitan şi Căpitanul, repede vine.
   - Da Căpitane, aşa am să fac, am să te caut.
   Tinerilor le venea să râdă, dar, de data asta s-au abţinut toţi trei ca şi cum s-ar fi înţeles între ei. Deşi se amuzau de multe ori pe seama căpitanului, ţineau foarte mult la el şi le părea rău de situaţia sa. Ştiau că dacă Vasile nu voia să facă ceva, nu era chip să-l convingi în vreun fel. Îşi luară rămas-bun de la el şi plecară, lăsându-l cu Căţeluşul şi cu ceilalţi câini.
   Căpitanul privi lung după ei, până nu-i mai văzu şi începu să-şi amintească iar de Marioara lui. Căţeluşul şi ceilalţi câini se apropiară, se aşezară lângă el şi ascultară veşnica poveste despre fata lui Marioara şi despre Tanţa, soţia sa.
   - Căţeluşul meu drag şi voi căţeilor, frumoşii mei, ce frumoasă era Marioara mea. Şi era cuminte si mă asculta în toate alea, numai că Şefu' cel mare din cer mi-a luat-o cu maşina la El. Si Tanţa, a dracu ea, n-a vrut să mă ia şi pe mine să ne-aruncăm în Dunăre amândoi, să fi fost amândoi acum cu Marioara. A dracu ea să fie, numai ea să fie acum cu Mărioara, eu, de ce nu? Doamne, să-L întrebi pe Şefu' cel mare, când mă ia şi pe mine acolo la fata mea, că aşa de dor mi-e de ea.
   Şi se tângui aşa, îndrugând vrute şi nevrute câinilor de lângă el care îl ascultau, până dimineaţă, când începură să se vadă primii zori ai zilei. Atunci luă hotărârea să plece de pe insulă. Cu câinii care se luaseră după el, bombănea:
   - Începe o zi nouă fără Marioara mea, a dracu tu să fii Tanţo.

 

va urma

 

Mihaela Moşneanu  

 

[Sofia Sincă]

Acelaşi stil simplist de a povesti şi de a bate pasul pe loc. În multe fraze spui acelaşi lucru. Iar după acţiune acest căpitan Vasile nu e prea nebun. El este nebun că ne spui tu, dar acţionează ca un om destul de normal, ca un vagabont al străzii, mai mult, care fac şi gesturi nobile, vezi salvarea Monicăi de la viol.

Ţi-am scos câteva nereguli constatate de mine:

fi trecut pe acolo în acel moment. La un moment dat, - model de repetiţii neliterare.

câine alb şi blănos. niste colţi albi ca porţelanul, - la fel
Vorbea o prostie mai mare decât el.- această frază este de prisos. Tu trebuie să ne faci să înţelegem din caracterizarea personajului sau din acţiunile lui, concluziile, nu să ni le pui pe tavă.

Câinele rămase lângă el şi în scurt timp, Vasile adormi şi începu să sforăie. Apoi dădu o raită pe insulă şi în vreo două minute se întoarse înapoi. - aici este o confuzie, în primă instanţă nu se ştie cine doarme şi cine a dat o raită: câinele sau Vasile.

întoarse înapoi. - pleonasm. Nu se poate întoarce şi înainte. Puteai spune: se întoarse lângă Vasile pe care-l considera deja prieten... sau stăpân. Şi înţelegeam şi cine a dat o raită. ţigara Winston - nu ştia de ce o preferase pe aceasta prima dată - şi trase primele fumuri cu poftă din ţigară.Când îi ajunsese ţigara pe la jumătate, - ţigara şi iar ţigara...

Mihaela acestea sunt doar impresiile mele. Mai aştepată şi altele.

Sofy

[Gabriela Grădinariu]

 

Simpluţ în exprimare. Exemplu: "Vorbea o prostie mai mare decât el."

Structurare greşită a frazei. Exemplu: "Cred c-o fi miezul nopţii, după cum se vede pe cer, spuse privind cerul înstelat şi luna, da, cred că-i aşa, cred c-o fi vreo doi'şpe sau unu nopatea."

Punctuaţie deficitară. Exemplu: "Tinerilor le venea să râdă, dar, de data asta s-au abţinut toţi trei ca şi cum s-ar fi înţeles între ei."

Intrigă superficial tratată.

Cred că e nevoie de exersare cu texte mai scurte. Succes!

[Ionel Mony Constantin]

 Sunt intrutotul de acord cu analiza, facută de  doamnele Sinca şi Gabriela Gradinariu Autoarea are nu numai probleme  stilistice ci şi de cunoaşterea limbii române.