Alz (V)

[Pomohaci Cristian-Mihai]

Alz (I)

Alz (II)

Alz (III)

Alz (IV)

 

- Şi care este problema ta? m-a întrebat ea un pic iritată.

- Ştii, visul ăsta trebuie să fie ceva. Undeva în mintea mea există o problemă, există ceva ce duce la visele astea.

- Şi ce este? spuse ea brusc interesată.

- Asta e problema: nu ştiu ce mă duce la aceste vise, i-am spus.

- Poate te gândeşti la bunicul tău. Mereu te-ai identificat cu el. Poate că simţi că ar trebui să faci ceva pentru el şi, pentru că nu reuşeşti asta, te identifici în vis cu el.

- Şi faptul că nu-mi amintesc anumite cuvinte?

- Păi atunci când ne gândim la bătrâneţe, care este imaginea pe care o avem în minte? Riduri, mişcări lente, pierderea memoriei.

- Cred că ar trebui să fac altceva ca să-mi scot asta din minte, i-am răspuns privind pe fereastră.

Zâmbetul ei mă face să înţeleg la ce s-a gîndit. Mai aşteaptă ceva, dar pentru că nu spun nimic îmi zâmbeşte resemnată şi pleacă fără să mai spună nimic. Oare o fi vrut? Treaba ei. Nu asta mă interesează acum. De altfel dacă ar fi interesat-o nu ar fi trebuit să rupă logodna. Poate că ar trebui să nu mai vorbesc cu ea. Aş vrea să-i spun că ceva rupt nu mai are cum să fie lipit la loc. Îmi face plăcere să vorbesc cu ea, dar ea, după câteva propoziţii se gândeşte la. Mă întorc la birou, deschid computerul şi încerc să nu mă gândesc la ceva.

- Domnule profesor, deranjez?

Secretara cu privirea ei de vulpe, eu care înghit în sec şi-mi spun că strugurii sunt acri.

- Nu mă deranjaţi niciodată, îi spun zâmbind.

Îmi dă o foaie să semnez. Parfumul ei ca o adiere proaspătă de primăvară mă atinge ca din greşeală. Şi ai fi vrut-o, nu? mi-a zis odată Matei. Nu, nu cred că aş fi vrut asta. Deocamdată o am pe Maria. Deşi nu cred că o să mă mai suporte mult. Am semnat foaia, secretara, deşi ar fi vrut să mai spună ceva, a plecat lăsându-şi zâmbetul pe biroul meu. Închid ochii şi-mi ţin capul în mâini, aşa de parcă gâtul nu ar mai putea s-o facă. Ca şi cum aş intra din nou în lumea în care sunt bunicul meu. El a murit demult, ultima oară când l-am visat ştiam că e mort, dar nu aveam voie să-i spun asta. Când am simţit că mă voi trezi, am început să plâng şi l-am rugat să mă lase să stau cu el. Să nu mă mai lase să mă întorc în lumea mea. Asta l-a întristat, a dispărut şi eu m-am trezit. De atunci nu l-am mai visat.

De cine vrei să fugi? mi-a zis ieri Iacob. Îl priveam, se îngrăşase, acum avea parohia lui, familia lui şi un băiat. Vroia să-mi arate că şi-a găsit echilibrul şi eu l-am crezut. Toată acea alergătură a lui din timpul în care preda la seminar se încheiase. Mă bucuram pentru el, în schimb el era întristat de ceea ce făceam eu. „Şi dacă nu ar fi păcătoşi ca mine, tu ce ai mai face?” S-a încruntat şi mi-a zis: „păcatul nu are scuză, scuza în sine e un păcat, e fugă de răspundere”. „Eu nu mă scuzam, eu doar vroiam să-ţi spun că sunt un păcătos de grad 0, ale cărui păcate nu se văd imediat şi de aceea cu mine trebuie să fi mereu atent şi mereu trebuie să-mi dai replica”.

De cine vreau să fug? Păi ar fi: nemulţumirea mea, frustrările mele. Asta pentru început. Deodată se deschide uşa biroului meu şi intră şeful de catedră aşa de parcă s-ar aştepta să mă prindă într-un flagrant. Se uită prin cameră fără să spună nimic, dă să iasă şi pentru că mă uit la el zâmbind spune:

- Îl căutam pe decan.

- Nu-i aici, spun

- Văd.

- Nu vreţi o cafea?

Se opreşte câteva clipe, priveşte spre filtrul de cafea şi apoi dă din cap afirmativ. Se aşează pe un scaun în faţa biroului şi aşteaptă să-i dau cafeaua.

- Fără zahăr, spune.

Bea un pic din ea, pune ceaşca cu atenţie pe farfurioară şi apoi se uită la mine fără să spună nimic. Jocurile lui cu privirea care încearcă să domine. Astăzi însă nu am chef să fiu învins de privirea lui.

- Ştii, vreau să-ţi spun ceva: am văzut normele... Ştiai că ţi-au luat un curs? Nici mie nu mi-au zis nimic. Dar uite, îţi propun să ridici problema în următoarea şedinţă şi eu am să te susţin... Ce zici?

- Care curs?

- Ăla de marţi.

Nu spune numele cursului.

- Ştii, când eram eu decan, aşa ceva nu se întâmpla.

Acele întâmplări exemplare de la începutul vremurilor când lucrurile mergeau mai bine. „Vremea de aur a regelui David” care acum nu mai este rege, ci doar şef de catedră.

- Deci, ce zici? Te ridici în şedinţă?

Vreau să-l văd fericit, aşa că îi spun:

- Da, am să mă ridic şi am să pun problema.

Bea repede restul de cafea şi pleacă zâmbind. Închide uşa, „deci am mai scăpat de un curs”, îmi spun,„o să am mai mult timp liber. Probabil s-au gândit că, neavând familie, copii nu ţin atât de mult la nişte bani în plus. Şi cu timpul rămas? Pot visa mai mult”. Și mi-am amintit deodată de acele vise: Băiatul meu care mă bătea şi eu cel care uitam totul. Mihaela, nepoata mea care poate mă va scăpa. Dar dacă de fapt e de partea tatălui ei? De unde să ştiu eu cum gândeşte o nepoată? Nu am avut nici măcar copii. Dar în definitiv e visul meu şi... E visul meu? Stau pe o piatră şi piatra se gândeşte la mine.

[Sofia Sincă]

Început de ''visare'', început de Alz. Ca de obicei scris cu atenţie şi pricepere atât medicală cât şi scriitoricească. Păstrezi stilul, prin risipirea eului, al gândului care aduce cioburi şi va aşterne în curând întuneric în mintea fiinţei.

să-i spun că odată ce ceva- te rog schimbă acest ''ce ceva''

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Pomohaci Cristian-Mihai]

Mulțumesc pentru observație. Am făcut schimbarea. 

[Vasilisia Lazăr]

Încântată să vă citesc. De asemenea, apreciez ingeniozitatea de a aduce aici capitolele anterioare. Aşa ar trebui să facă toţi prozatorii. Am dus textul în Bibliotecă.