Drakarul

[Ionel Mony Constantin]

(SAGA DESPRE LUCEAFĂRUL DIN ZORI. OMAGIU ADUS DISTINSEI ARTISTE DOAMNA MAIA MORGENSTERN)
( Drakarul )

Această saga(1) am păstrat-o să râmână neschimbată, aşa cum şi-a dorit bunicul meu ca să fie transmisă tuturor urmaşilor săi. Refuzase să fie ales REGE peste întregul KATTEGAT(2) dar Jarlii(3) mai mărunţi din regatele învecinate veneau adeseori la el să-l roage să le fie aliat şi sfetnic la nevoie. Ştia să scrie folosind runele (4) şi să le şi citească iar pentru toate acestea era considerat cel mai învăţat viking din fiordul nostru şi era numit LEIF cel ÎNŢELEPT. La curtea lui erau trimişi, să înveţe scalzii(5)- poeţii lor de curte să recite saga, şi poemele să le fie ascultate de întreaga Adunare, iar ei povesteau Valkiriilor(5) despre faptele lor şi a marilor războinici pe care să le spună lui Odin când vor fi chemaţi în faţa lui să-i se alăture în WALHALA(6). Îi plăcea mai ales să se laude că bărbaţii din neamul nostru se trag direct din MARELE TATĂ al zeilor cu care se înrudea prin înaintaşul său vestitul războinic Ragnar Lothebrok şi cei patru fii ai săi. Ştia să vorbească şi în graiul altor neamuri şi avea pe lângă el sclavi creştini grămătici care scriau în mai multe limbi ale romeilor şi goţilor de neam germanic, vecinii noştri.
A vrut să mă înveţe şi pe mine runele, dar mie nu mi-a plăcut şi preferam să fiu lângă tata pe puntea drakarului aşteptând vârsta bărbăţiei când putea să mă ia cu el în larg.
Mie mi-a cerut doar că atunci când voi creşte şi voi reveni din raiduri să nu uit toate cele întămplate nouă acolo şi să le spun scalzilor care să le recite lângă foc ascultătorilor în nopţile lungi şi friguroase de iarnă.
Aşa am făcut precum mi-a poruncit el şi eu le-am povestit toate acestea, pe care trebuiau să ştie să le păstreze în amintire ca învăţătură pentru urmaşii noştri în viitor. Şi astfel această sagă a mea s-a răspândit şi a rămas peste timp să fie Saga Luceafărului de Ziuă( 7)
Tata îşi alătura nava de celelalte drakare încă de la primele raiduri la de la începutul verii şi formau o flotă cu care navigau spre vest , în sudul Angliei şi de unde se pregăteau să pătrundă în Mediterana prin strâmtoarea pe care grecii o numeau din vremuri îndepărtate Stâlpii lui Herakles(9) şi separa provinciile europene ale imperiului din apus de cele din nordul Africa.
Acum când migraţiile triburilor germanilor îşi scăzuseră intensitatea, şi aceştia aveau propriile lor regate creştine, închinătorii lui Alah şi urmaşii lor arabi se străduiau să cucerească întreaga Spaniei şi nordul Africii la concurenţă cu ei. Vikingilor coborâţi dinspre nord care ocupaseră ţinuturile din sudul Britaniei şi coastele Normandiei le era mai uşor să înceapă ceea ce ei numeau „secerişul de vară”. De acolo atacau ţărmurile accesibile ale fostului imperiu din apus unde târgurile prospere şi mânăstirile bogate erau prea puţin apărate de oştenii prost înarmaţi conduşi de vreun nobil local care pentru ca să-şi salveze viaţa, erau gata să plătească un tribut în argint sau să-şi trădeze seniorul.
Plutind pe corăbiile lor lungi cum li se spunea, drakarelor, normanzii veniţi din Scandinavia atacau şi făceau raiduri pustitoare de unde se întorceau cu bogăţiile jefuite de la băştinaşii terorizaţi.
Aceste ţinuturi erau acum râvnite şi de noul imperiu al ortodxiei constituit cu capitala la Bizanţ care pe atunci se confrunta la graniţele din răsărit cu rezitenţa slavilor şi bulgarilor care pătrunseseră la sud de Danubiu şi ajutaţi de vlahii balcanci formaseră propiul lor ţarat.
Atunci a apărut în viaţa noastră , o fetişcană nu cu mult mai mare decât mine pe care bunicul meu Leif, tatăl lui tata o cumpărase de la un negustor de sclavi originar din apropierea Ierusalimului. Voia ca ea să devină un fel de dădacă a mea care să o înlocuiască pe mama şi să aibă grijă de mine în timp ce el mergea la pescuit sau se ocupa de pământurile noastre de lângă Kattegat. Eram singurul lui nepot şi Olaf adică tata se alăturase flotei cu drakarul său cu care ajunsese în ţinuturile anglilor şi scoţilor şi acum le cutreiera ţărmurile. Cu el venea şi mama mea, purtătoarea lui de scut Helga şi ei înaintau cu corăbiile lor lungi pe râurile necunoscute care se vărsau în mare, în căutare de aur şi sclavi.
Atunci când bunicul deschisese uşa camerei dinspre pătuţul meu, ca ea să mă vadă şi să mă cunoască, aveam puţin peste cinci ani, iar el a întârziat să o închidă la timp.
Ultimele raze ale apusului unui soare tomnatic, i-au luminat chipul frumos, cu trăsăturile specifice rasei semite din care se trăgea şi au făcut să sclipească argintul amuletei pe care o avea la gât, o stea în şase colţuri. Era semnul credinţei poporului evreu in zeul lor unic Yahve în care se năcuse şi ea, iar el o lăsase să-l poarte.
Mai târziu când a învăţat să ne vorbească limba mi-a spus că se numeşte „steaua lui David”,(9) era sfântă pentru ea şi îi era recunoscătoare bunicul pentru gestul său.
Nu înţelegeam bine ce cuvinte foloseşte, dar curând s-a dovedit a fi asemănătoare cu cele ale germanilor din vecinătatea noastră din care câteva cuvinte le ştiam şi eu, aşa că am întins mâinile şi prin gesturi i-am cerut să mi-o dea mie. De fapt ea ar fi preferat să vorbească în aramaică, limba locurilor ei natale, dar aici nu avea cu cine. Ştia însă să o scrie într –un mod ciudat pentru mine, de la dreapta la stânga şi îşi făcea uneori însemnări pe un palimsest din piele tăbăcită de miel, pe care îl primise tot de la el .
Acolo a trecut mai târziu şi faptul că acum poartă un nume nou şi bunicul care nu ştia o boabă aramaică m-a minţit când l-am întrebat ce a scris, şi ea a spus că e fericită şi asta o să-i aducă noroc. De fapt atunci am inventat un cuvânt cu care să-mi exprim o dorinţă, dar el s-a opus cu blândeţe şi nu am căpătat amuleta.
” MAIA ESTE A MEA” am pronunţat eu rar, şi am arătat-o cu degetul ca sa ştie că acesta desemnează noul său nume. L- am întors apoi spre pieptul meu şi i am spus, UWE iar ea a râs bucuroasă că la înţeles şi la păstrat pentru ea ca pe un dar neaşteptat.
Seara am văzut-o pe MAIA repetându-l ca să nu-l uite şi când a sărutat amuleta. A venit apoi rândul meu, să mă sărute pe frunte, dar eu nu am simţit nimic pentru că adormisem. Şi de atunci am rămas împreună Uwe şi Maia şi nimeni nu ne-a mai despărţit Uneori când somnul continua să mă ocolească şi nu puteam să adorm, se culca lângă mine şi îmi cânta încetişor la ureche în limba ei ciudată un cântec în care eu ştiam că îmi povesteşte că îi este dor de mama sa iar eu începeam să plâng. Maia avea şi ea obrajii umezi şi aşa adormeam lipiţi unul de altul.

Când împlinisem 12 ani în prima noapte de după solstiţiul de vară am ieşit amândoi afară să privim cerul de pe care stelele începuseră să dispară. Am întrebat-o dacă acolo departe de unde venea ea se vede secera lunii şi mi-a spus că da şi dacă este adevărat că la ziuă le mânâncă vîrcolacii. A rîs şi mi-a spus că nu, vârcolacii nu există, dar că mai jos de ea este o steaa ei care trimite în zori Luna la culcare pentru ca soarele urma să-i ia locul pe cer, şi să lumineze ziua . Şi că aceasta este steaua ei . Am vrut să ştiu imediat ce nume poartă, şi de ce trebuie să aibă o stea a ei  dar  mi-a pus palma pe gură în semn că nu poate să-mi spună şi e mai bine să tac. Mi-a mai spus şi că trebuie să mai am încă răbdare şi atunci o să aflu tot . Atunci i-am sărutat degetele dulci şi fierbinţi, care erau altfel decât cele ale mamei şi era pentru prima oară când sărutam o fată. O vedeam în fiecare zi cum se face tot mai frumoasă şi simţeam cum îmi zboară fluturi în stomac când se aşeza şi se lipea de mine . Am înţeles atunci că Maia se transforma treptat din fosta noastră sclavă într-o tânără pe care începusem s- o iubesc.
Apoi a crescut destul şi chiar când bunicul i-a spus că este liberă ea a rămas, tot în preajma mea gata să mă apere. Bunicul era deja bătrân şi tata s-a opus când acesta a vrut să-l însoţească într-un ultim raid spre apus şi i-a cerut să rămână acasă cu mama. Locuia nu departe de Kattegat în coliba lui din pădure unde ea îşi trimitea zilnic slugile cu mâncare dar nu a mai trăit multă vreme . Când a murit a vrut să fie numai el cu ea care să-l îngroape lângă prag. ŞI Helga i-a săpat groapa o zi întreagă iar eu sunt sigur că Walkiriile l-au primit în WALHALA cu bucurie chiar dacă nu a avut corabia pentru morţi şi Odin l-a îmbrăţişat.
Mie începuse să-mi crească barba şi urma să primesc brăţara credinţei faţă de Jarl care avea să mă declare bărbat în faţa Adunării tuturor războinicilor cînd voi reveni acasă din primul meu raid împreună cu tata. Maia care învăţase şi ea să lupte ca purtătoare de scut, ne- a însoţit pe tot drumul dar mama a rămas acasă cu bunicul.
Pentru noi apa Mării Negre se dovedise a fi liniştită aşa că am ţinut ţărmul să ajungem la gurile Dunării iar garda varegă a împăraţilor bizantini ne-a lăsat să traversăm strâmtorile fără să ne facă vre-o supărare. Începusem să credem că vom ajunge să găsim cu uşurinţă locul unde câţiva valahi localnici care ne vorbeau limba ştiau că se varsă în Dunăre un râu mai mare căruia ei îl spuneau Siret  în vecinătatea căruia cumanii cataloci înfiinţaseră un Episcopat şi ridicaseră pe malul unui râu mai mic Milcov o aşezare şi o mânăstire vestite prin bogăţia lor, şi le dăduseră împreună numele de CIVITAS MILCOVIAE  adică oraşul de pe MILCOV. Spre acesta slavii din vecinătate lor mai ştiau şi o altă cale tot de-a lungul unei ape pe care spre a nu se rătăci o numiseră Putna după un cuvânt din limba lor care înseamna drum. Pe acolo i-au îndemnat ei să plece pe războinicii noştri în raidul lor de noapte împotriva cumanilor şi le-au dat cai cu potcoavele înfăşurate în blănuri şi căpestrele legate strâns ca să nu necheze şi aceştia să ne  audă când veneam.

- Nu pot să mai dorm, i-am spus Maiei care stătea lângă mine întinsă pe o blană de lup , gata să mă ocrotească la nevoie.
Era o noapte caldă de sârşit de august iar noi dormisem până atunci pe punte înveliţi doar de poclada cerului spuzit de stele.
Furtuna izbucnise pe neaşteptate cu o zi mai înainte şi cum venise tot aşa trecuse, împrăştiid drakarele care pluteau aproape de ţărm căutând să ajungă la acel râu  unde cumanii catolici îşi înfiinţaseră Civitasul  pe ale cărui bogăţii le căutam.
Atunci drakarul nostru se rătăcise de celelalte corăbii şi eşuase în nisipul acelui Siret nu prea departe de o pădure de fagi. Olaf impreună cu ceilalţi războinici coborâseră pe mal unde valahii ridicaseră o palisadă care să ne apere de fiarele sălbatice şi de atacurile cumanilor şi să protejeze cele câteva colibe ridicate de ei în pripă.
O pasăre de noapte a ţipat zgomotoasă printre copaci la marginea pădurii şi a zburat fâlfâind zgomotos deasupra navei noastre, alungându-mi definitiv somnul.
Am privit-o pe Maia cum doarme liniştită dar ea numai s-a prefăcut şi atunci eu am plecat târându-mă spre copastie gata să sar în apă. Lângă colibe femeile aţâţaseră focuri de vreascuri iar la palisadă oamenii de veghe alungau întunericul pădurii aprinzând primele făclii. Pe boltă, mai jos de secera aurie a Lunii, se ridicase steaua aceea luminoasă pe care pentru strălucirea ei valahii o numeau LUCEAFĂR. Dinspre pădure, ocolind palisada. s-a auzit tropot de copite, şi în luminiş a pătruns un grup de călăreţi în frunte cu Olaf. iar din spate veneau păziţi prizonierii . La scurtă vreme plutind în amonte, ne-au găsit şi celelalte drakare, iar tata le-a văzut de la distanţă şi le-a oprit fluturând ambele mîini, şi a cerut tuturor luptătorilor să vină pe uscat.
Am vrut să sar peste balustradă dar braţele MAIEI care se apropiase pe furiş m-au înconjurat pe la spate ca o cătuşă blândă şi mi-au frânat avântul:
-Nu ai voie mi-a spus ea, Jarlul nu-ţi permite să părăseşti Drakarul.
-Trăiască noul JARL, Olaf fiul lui LEIF cel ÎNŢELEPT a strigat ea mulţimii adunate şi atunci am înţeles că aceasta este şi voinţa tuturor iar războincii adunaţi pe mal îl considerau deja rege fără a-l fi ales în Aunare după obiceiul viking şi toţi au izbucnit în urale şi au bătut cu săbiile în scuturi în semn de aprobare.
Seara când rămâneam singuri vorbeam cel mai ades între noi în germană şi eram mai siguri astfel că nu ne va afla nimeni secretele. Acum eram tot singuri când au plecat cu toţii şi Maia a hotărât că poate să-mi spună adevărul. Trăise împreună cu mama ei printre chazarii evrei , iar ea  învăţase să citească viitorul în palmă şi devenise chiromantă. Eu am zâmbit  atunci când  am auzit-o şi Maia s-a schimbat la faţă. Mi-a prins mâna dreaptă cu mâna ei stângă, a întors-o lângă inimă cu palma în sus şi mi-a citit liniile pe care soarta ni le însemnase acolo pentru vecie. Nu mai avea glasul cristalin pe care îl iubeam atât de mult,ceea ce auzeam acum era vocea destinului care scrutează veacurile:
EU SUNT MAIA MORGENSTERN(8) CEA PE CARE MAREA ZEIŢĂ A IUBIRII, FREYJA M-A DESEMNAT SĂ-I FIU ALĂTURI LUI UWE, CA VEŞNICĂ STEA A DIMINEŢII,ŞI LUCEAFĂRUL SĂU DIN ZORI.

1-legendă orală vikingă

2- numele unui cunoscut oraş al vikingilor

3-termen desemnând puterea regală

4-litere ale alfabetului viking sculptate în piatră

5-poeţi  de curte

6/7- tinere fecioare războinice care vegheazăintrarea în Valhala reşedinţa zeilor

8-Morgenstern desemna în germana veche,luceafărul de ziuă.

ENDE.

*************
Ionel Mony Constantin,

FOCŞANI-20.XI.2022.