Dileme ( fragment 25)

[Giurgiu Silvia]

  - Vrei să intru în pat, lângă tine? întrebă Maria cu un licăr de speranță, observând mirată, cum Lea o trăgea insistent de mână. Fă-mi și mie loc!

   Fata se trase mai deoparte, fremătând de nerăbdare. Nu rosti nici un cuvânt; doar se cuibări la pieptul mamei, lăsând să-i scape un suspin de mulțumire. Aruncă posesiv un braț peste pieptul ei, ce tresălta de duioșie și bucurie, apoi adormi instantaneu, cu un căscat uriaș. Biata mamă, nu îndrăzni să se mai miște în următoarele două-trei ore, ca să nu tulbure somnul liniștit al fiicei. Intrigat de lunga ei absență, Liviu își strecură capul prin ușa imobilă a odăii, dar Maria îl liniști cu un gest, arătându-i extaziată chipul dulce și senin, ce dormea asemeni unui copil fericit, pe pieptul ei.

  Imaginea emoționantă ce i se desfășura sub privirea înlăcrimată de duioșie, trezi în tatăl greu încercat, noi speranțe și motive în plus, pentru a lupta cu destinul potrivnic și boala misterioasă, ce atentau la echilibrul familiei lui, destul de zdruncinat. În timp ce el privea cu dragoste infinită cele două femei adorate ce-i dominau inima, un alt cap curios se alătură și un zâmbet ștrengar se lăți pe chipul luminat de bucurie, al băiatului.

   - Lasă-le în pace, tată! șopti el trăgându-l din cadrul ușii, pe care o închise cu grijă în urma lor. Lea și-a luat în posesie locul ce i se cuvine!

   - E gelozie, ceea ce simt în vocea ta? întrebă Liviu bănuitor. 

   - Nu, nici vorbă, tată! Știu că fiecare avem locul nostru în inimile voastre! Mă bucur din suflet să văd că starea surorii mele se îmbunătățește! Am atâtea să-i spun, atâta afecțiune să-i ofer, atâtea lucruri pe care să le împart cu ea!...Am învățat s-o iubesc, de când am aflat că... există...

   - Ești un băiat grozav! Te iubesc enorm și sunt mândru de tine! 

  Cei doi coborâră scara, ținându-se bărbătește de după umeri, optimiști și ceva mai ușurați.

   Când Lea deschise ochii, senzația de bine în care plutea era atât de completă, încât îi închise la loc, de teamă să nu o piardă din nou. Sub tâmpla ei, inima mamei bătea regulat și discret, iar ea fu inundată de o dragoste profundă, care îi umplu ochii de lacrimi și sufletul, de o căldură binefăcătoare, ce-i alina orice durere, acolo, în pieptul plin de răni. Își ridică cu grijă capul și o privi pe mama, ce adormise cu capul rezemat de panoplia capitonată a patului. Ar fi vrut să-i sărute ochii închiși, dar se mulțumi cu locul de sub tâmpla ei, care pulsa de iubire pentru ea. 

   ,, Mama mea! murmură ea cu mândrie, privind-o cu drag. Dacă ai ști!... ”

  - Ce să știu, viața mea? 

  - Te-ai trezit, mamă? tresări Lea surprinsă. Oh, nu am mai dormit așa de bine... nici nu îmi mai amintesc, de când!... 

  - Nici eu! minți Maria zâmbind. De fapt, nu-și mai simțea deloc brațul amorțit, iar gâtul înțepenise într-o poziție nefirească, trimițând disperat somații dureroase, posesoarei. 

  Când Lea își dădu seama de precauția cu care Maria se mișca, se ridică vinovată de pe brațul ei. 

   - Oh mama, ai înțepenit de tot! Cred că ai suferit teribil în poziția asta! De ce nu m-ai trezit?

   - Nu, nu, stai liniștită! Nu te-aș fi trezit, pentru nimic în lume! Cu tine la pieptul meu, nici o durere nu mai are importanță! Te simți mai bine, acum? 

   - Da mamă! 

   - De ce mă privești așa? Ochii tăi ascund ceva! Deschide-ți sufletul, fetița mea! Maria îi luă mâna și i-o așeză pe inima ei. Simți tumultul de acolo?...Drept răspuns, Lea luă la rândul ei, mâna mamei și o așeză pe pântec, privind-o lung. O lacrimă tremura agățată de gene, asemeni unui briliant, în care razele soarelui se reflectau în zeci de culori. Maria făcu ochii mari și își duse palma liberă la gură, împiedicând surpriza să se manifeste prea zgomotos.

  - Lea!... Vrei să spui că?...

  - Da mamă, asta vreau să-ți spun! confirmă Lea, zâmbind printre lacrimi. 

  - Dumnezeule, e incredibil! Aștepți un copil? De când știi? întrebă ea cuprinsă brusc, de o bănuială urâtă.

  - De azi noapte! Credeam că mi-a întârziat din cauza... din cauza celor întâmplate, în ultima vreme!... Dar nu. Toate semnele indică prezența ... cuiva, în trupul meu! Astăzi voi face testul de sarcină, deși nu mai am nici o îndoială! 

  - Și ce simți, privitor la asta? E totul în regulă? Adică ... îți dorești să ai copilul acesta? Te simți pregătită pentru o asemenea responsabilitate? Ce ai de gând să faci? Maria nu știa dacă să se bucure sau nu, date fiind toate problemele psihologice ale Leei, depresia, confuzia și toate cele.

   - Nu am prevăzut asta și nu am nici cea mai mică idee despre cum mă simt sau ce vreau! Plutesc într-o nebuloasă, din care nu întrezăresc orizonturi clare, dar simt că am descoperit ceva de care să mă agăț, ceva care să mă motiveze să caut ieșirea, mamă!

   - Asta e bine! Eu te voi sprijini, indiferent ce vei decide! Trebuie să pornești de undeva și acesta e un motiv infailibil pentru care să îți dorești să lupți. Vrei să păstrez secretul?

   - Am să te rog doar, să mă lași pe mine să le spun tatei și lui Cristian! Deocamdată, trebuie să mă obișnuiesc eu însămi, cu ideea asta și să reflectez. 

   - Îi vei spune mai întâi lui Carlos, bănuiesc! Nu îmi e deloc clar, care e situația între voi, dar consider că are dreptul să știe! Tu ce crezi?

   - Mă voi gândi și la asta, mamă! Îți promit! Toate la timpul lor.

  Maria o strânse la piept și o sărută pe creștet, încercând să-și camufleze îngrijorarea, sub lumina suavă a unui zâmbet. Își spuse că, însuși faptul că Lea reușise să-i vorbească deschis, că se apropiase iar de ea și că îi recâștigase încrederea, era un pas înainte către vindecare. 

[Sofia Sincă]

Romanul continuă și continuă bine.

Mi se pare puțin... puțin patetism în sentimentele de dragostea descrise dintre părinți și Lea. Dar... poate încadrat în roman nu este. Așa fragmentar, da, există.

Și acordă atenție și punctuației. Lasă spațiu între semne și cuvânt: de acolo?...Drept, - Lea!...Vrei,

într-o nebuloasă obscură, - pleonasm

NEBULOÁSĂ, nebuloase, s. f. Acumulare de materie sau de pulbere cosmică în univers, difuză și obscură,

În rest e bine.

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Mulțumesc pentru atenționări! Da, aveți dreptate, dragostea e uneori patetică, mai ales în familie unde devenim foarte subiectivi! Sper că nu e prea exagerat în povestea mea! Cu stimă!