Vizitatorul misterios - partea a II-a

[Camelia Ardelean]

- Da, da, sunt! răspunse ea cu voce stinsă. Simțea prin toți porii că trebuie să se ferească de Învățător, că nu e lucru curat cu el, deși o forță nevăzută o îndemna, din contră, să-l accepte. Intuiția îi dicta că nu era bine să-și facă dușman un astfel de om. După câteva secunde de gândire, în care își alese cu grijă cuvintele, îi zise lui Raul să o scuze față de Maestru, să-i spună că e foarte ocupată cu serviciul și nu are timp pentru o nouă colaborare. Apoi termină conversația, motivând că are de lucru la un articol. Se simțea la pământ. Avea nevoie să fie singură.

     În următoarele două săptămâni, Raul o bombardă aproape zilnic cu telefoanele, revenind cu mesaje de la Maestru, legate de mult dorita colaborare. Ioana refuza cu stoicism, de fiecare dată. Starea de apatie cu care se întorsese de la peșteră se înrăutățea pe zi ce trecea, așa că își luă câteva zile de concediu, sperând să se refacă. La ziar era o perioadă foarte aglomerată, iar ea nu se mai putea concentra la nimic. Avea nevoie de odihnă, ca de aer.

     Într-o sâmbătă dimineața, fix la ora șase, Ioana se trezi brusc din somn. Se miră. Abia dacă reușea să se trezească pe la opt, în zilele lucrătoare și să se pregătească pentru serviciu. Merse la bucătărie să-și ia un pahar cu apă și o întâlni acolo pe mama ei. Aceasta nu putea dormi din cauza durerilor de spate și venise să își facă o cafea.

     Ioana o salută din mers, cu ochii pe jumătate închiși și se întoarse repede în pat, zicându-și că e prea devreme să îl părăsească. Vecinii de alături se treziseră și ei, îi auzea cum trebăluiau în bucătărie. Știa asta, după apa ce curgea continuu la chiuvetă.

     Se întoarse pe burtă, poziția ei preferată, sperând că așa va reuși să adoarmă, în ciuda gălăgiei. Închise ochii și așteptă. O cuprinse o stare plăcută de moțăială, dar forfota era prea mare ca să poată ațipi. Dintr-o dată, vizualiză pe tavanul camerei, chiar deasupra ei, o umbră neagră, lungă de vreo doi metri, care stătea nemișcată. Simți pumnalul fricii lovind-o în stomac. Abia apucă să se întrebe în gând: „Ce naiba o mai fi și asta?”, că în secunda următoare, „ceva“ îngrozitor de greu se aruncă peste ea, strivind-o. Brusc, simți că se sufocă. Încercă să se elibereze, dar constată cu stupoare că nu putea face absolut nicio mișcare, de parcă ar fi fost paralizată. Încercă să țipe după ajutor, dar gura îi era încleștată și nu putu să articuleze nici măcar un sunet.

     Secundele treceau și Ioana simți că nu mai rezistă. Parcă avea o piatră de moară deasupra ei și abia mai respira. Cugetă cu groază: „Ăsta mă omoară! Or să mă găsească ai mei dimineață fără suflare și nici măcar n-or să știe de ce am murit!”. Numai gândul acesta și era suficient ca să o înnebunească! Nu avea idee cine sau ce o apăsa în asemenea hal sau cât timp trecuse de când zăcea inertă, dar era clar că mult n-o mai putea duce așa. Plămânii ei aveau nevoie urgent de aer.

     Deodată îi trecu prin minte să zică „Tatăl nostru“ în gând și să-și facă cruce, tot în gând, altfel n-avea cum. Mai văzuse ea în filmele cu vampiri că așa ceva funcționa și, dată fiind situația, se gândi că nu are nimic de pierdut. Nu apucă să ajungă la sfârșitul rugăciunii, că „greutatea” înfricoșătoare se smulse violent din ea, tot atât de neașteptat cum apăruse, nu înainte însă de a face un zgomot aproape imperceptibil și neomenesc în urechea Ioanei, ceva asemănător, oarecum, unui chițcăit de șobolan care râde (dacă aceste rozătoare ar putea să râdă, desigur!).

     Ioana sări instantaneu din pat și merse glonț în dormitorul părinților. Tremura din toate încheieturile și nu se putea opri din plâns. Aceștia se speriară la început, gândindu-se că o doare ceva, dar se liniștiră după câteva minute, când, printre sughițurile fiicei lor, înțeleseră că era vorba despre un „vis” oribil.

     - N-a fost vis! Eram complet trează, auzeam vecinii cum coboară pe scări, să meargă la serviciu! încercă să le explice Ioana, panicată și totodată ofensată că nu era luată în serios.

     - Ai visat! repetă de câteva ori tatăl, înveselit. Sau poate te-oi fi sufocat în somn, sub zecile de perne pe care le tot pui pe lângă tine! Nu mai dormi pe burtă sau în pozițiile tale ciudate, că uite ce pățești! o mustră el în glumă.

     Mama îi ținu isonul tatălui, așa că, până seara, Ioana era aproape sută la sută convinsă că avusese un coșmar. Noaptea de sâmbătă spre duminică trecu fără niciun incident. Duminică dimineața, exact la ora șase, se trezi să meargă la baie. Se întoarse apoi repede în pat, bucurându-se de căldura acestuia și de faptul că nu trebuia să plece la serviciu. Așezată comod pe spate, ca să nu se mai „sufoce”, închise ochii, așteptând să-i vină somnul. Bebelușul vecinilor părea să fie împotrivă, începând să țipe ca din gură de șarpe. „Probabil are colici, săracul”, gândi Ioana. „Doamne, dacă ne-am muta odată la casă! Nu mai am nervi pentru zgomotele astea! Să am liniștea mea, curtea mea, grădina mea, să...“

     Dar nu apucă să-și termine gândul, că simți deodată „greutatea” imensă, de dimineața trecută, cum se prăvălește peste ea, cu aceeași agresivitate de nedescris. Îi strivea pieptul, o înăbușea, ba mai mult, se mișca în ea, de la dreapta la stânga și invers, presărându-i groaza prin toți porii și prin toate celulele. Era o senzație înspăimântătoare, pe care nu o mai simțise niciodată și cu toată experiența ei de reporter, părea imposibil de descris în cuvinte.

     La fel ca în dimineața precedentă, Ioana nu-și putu mișca nici măcar un deget și nu putu articula niciun sunet, singurul organ funcțional îi era creierul. Limba îi era înțepenită, iar dinții încleștați. Plămânii îi erau striviți de greutate și abia dacă mai primea un firicel de aer. Încercând să-și păstreze cumpătul, deși își simțea pielea de găină din cauza fricii, își făcu, cu viteza fulgerului, câteva socoteli în gând. „Greutatea“ de pe (din) ea părea să aibă între optzeci și o sută de kilograme, iar ea doar cincizeci. Nu mai avea mult timp, trebuia să acționeze rapid, altfel ar fi fost prea târziu. Era deja în pragul leșinului, când îi veni din nou ideea să spună „Tatăl nostru” în gând, făcându-și cruce, în același timp, tot în mintea ei. În numai câteva secunde, simți cum „acel ceva“ se smulge violent din ea, mișcându-se întâi prin ea de câteva ori și lăsând-o sleită de puteri. „Tabloul“ fu încheiat de același râs sinistru, șoptit în urechea ei, asemănător chițcăitului de șobolan.

     Deși, în alte împrejurări, Ioanei îi lua cel puțin o oră să se îmbrace, fiindcă avea nevoie să încerce zeci de obiecte vestimentare, până se hotăra asupra unuia, de data aceasta, în cinci minute fu gata. Trase pe ea o pereche de blugi mai vechi, pe care nu-i mai îmbrăcase de ani de zile și un tricou aflat la îndemână, apoi o zbughi pe ușă. Nici măcar nu mai trecu prin camera părinților, să le spună că pleacă. Era prea surescitată, ca să mai aibă chef să-i audă făcând haz pe seama presupuselor ei vise. Inima îi bătea cu putere. Trebuia neapărat să ajungă la bunici, ei sigur aveau să o creadă! Necazul era că aceștia locuiau în celălalt capăt al orașului, iar răbdarea ei era la limită. Parcurse totuși distanța pe jos, profitând de aerul curat și de vremea superbă de afară, ca să se mai liniștească.

     Bunicii rămaseră surprinși când o văzură:

     - Ioana, ce-i cu tine? Niciodată nu ai venit la noi la șapte dimineața! S-a întâmplat ceva? întrebă neliniștită bunica.

     Pe Ioana o podidi plânsul. Era un plâns nervos, sacadat. Le povesti printre sughițuri, cu lux de amănunte, despre „vizita“ matinală din ultimele două zile și așteptă reacția lor. Bunicii, oameni de la țară, simpli și foarte credincioși, care citeau zilnic în Biblie și mergeau săptămânal la biserică, o priviră cât se poate de serios, oarecum îngrijorați.

     - Satana are putere pe pământ, scrie și în Biblie! zise bunica. El poate să facă lucruri rele și multe minuni, ca să-l ispitească pe om. Hai să ne punem pe genunchi, să ne rugăm!

     Ioana nu era prea obișnuită să se roage de față cu alți oameni, mai ales de pe genunchi. O făcea cel mult în gând, la repezeală, dar de data aceasta se supuse imediat. Ar fi făcut orice, numai să nu mai simtă spiritul acela sau ce o fi fost pe (sau mai degrabă în) corpul ei. Rugăciunile durară destul de mult, până când Ioana se simți ceva mai liniștită. Bunica îi dădu apoi o Biblie, din care o povățui să citească de mai multe ori pe zi cu voce tare, în special seara, la culcare și dimineața, la trezire. O îmbie apoi să mănânce puțin, dar ea refuză cu vehemență. Nu mai avea stare, voia să plece, să se închidă în casă și să nu mai vadă pe nimeni.   

     Ajunsă în parc, se așeză pe o bancă și începu să mediteze la ce i se întâmplase, ciupindu-se, din când în când, de braț, pentru a se convinge că nu o luase razna. După mai bine de o oră, plecă spre casă. În drum, trecu și pe la Raul. Simțea nevoia să-i povestească totul. Era convinsă că nu va râde și avu dreptate.

     - Uite aici niște tămâie! spuse el pe un ton serios. În fiecare seară, cu două-trei ore înainte de culcare, să arzi câte puțină în lămpița asta, în camera unde dormi! și îi puse în mână o lampă odorizantă, de un verde închis.

     - Ideea nu e rea! rosti Ioana, ceva mai liniștită. Câteva minute nu spuse nici unul nimic, apoi Ioana își luă inima în dinți și întrebă cu o voce gâtuită:

     - Tu crezi că e... Învățătorul?

     - Tu... ce crezi? întrebă Raul, ezitând să se pronunțe. Privirea lui pătrunzătoare îi confirmă însă temerile.            

     - Gândește-te că ei își fac dimineața, la ora șase, meditațiile în peșteră! continuă el. Exact ora la care ție îți apare „vizitatorul”! Eu cred că nimic nu-i întâmplător! Chiar dacă nu este Maestrul, e cineva trimis de el! Iar acel cineva nu e de pe lumea asta! Ai mare grijă, se pare că l-ai înfuriat rău de tot cu refuzurile tale!

     - Ești culmea, dar ce era să fac, să accept să-i devin colaboratoare? explodă ea.

     - Doamne ferește, că dup-aia n-ai mai fi scăpat! ripostă Raul. Acum lasă, nu-ți mai bate capul, faptul e consumat! Fă ce ți-am zis eu și o să vezi că va fi mai bine!

     Convinsă doar pe jumătate, Ioana se îndreptă spre casă. Se întâlni cu niște cunoștințe pe drum, dar le expedie repede, scuzându-se că are programare la doctor. Nu se putea concentra la nimic și, deși se străduia să pară liniștită, avea o privire de căprioară speriată. Nu voia pentru nimic în lume, sub emoția momentului, să riște o destăinuire spontană cui nu trebuia, fiindcă asta ar fi fost pierzania ei. Oricine ar fi auzit, ar fi crezut probabil, în prima fază, că are nevoie de psihiatru. Nu mai trebuia să afle nimeni prin ce trecea, în afară de bunici, Raul și... părinții ei, care, cu siguranță, ar fi păstrat secretul.

     - Ai avut un coșmar! susținu tatăl, ca și prima dată, privind-o la fel de neîncrezător. Cine știe la ce tâmpenii te-ai uitat, la televizor! Culcă-te și tu mai repede seara, că uite ce vise ai, din cauza oboselii!

     - Tu nu înțelegi că nu m-am uitat la niciun film de două săptămâni? țipă Ioana, ieșindu-și din minți. Cum naiba să am exact același vis, două nopți la rând? Și în primul rând nu era noapte, ci dimineața, la șase! Nu dormeam, ci eram trează, așa cum sunt acum!

     Se ridică nervoasă și ieși, trântind ușa. Merse în camera ei și se aruncă deznădăjduită în pat. Oare de ce se mai chinuie să-l convingă, dacă oricum era hotărât să nu o creadă? În prag apăru mama, care încercă s-o liniștească. Nu mai părea atât de sigură că întâmplarea Ioanei e un simplu coșmar, dar nu spuse nimic. Nu voia să-i dea apă la moară și mai mult. Acceptă chiar să doarmă cu fiica ei în patul strâmt de o persoană, numai să o vadă mai liniștită.

     Ioana începu să facă pregătirile de culcare. Luă Biblia de la bunica și citi, la întâmplare, cu voce tare, câteva pasaje. Scoase apoi lămpița de la Raul, puse deasupra câteva bucățele de tămâie, iar dedesubtul lor aprinse o lumânare mică. Se întinse apoi în pat cu lumina aprinsă, sperând să adoarmă, dar somnul întârzia să apară. Pe când era gata-gata să ațipească, simți că pe corpul ei alunecă lent ceva nedefinit, care o atinge într-un mod neplăcut, pornind de la picioare. Sări brusc din pat și puse mâna, din nou, pe Biblie. Continuă să citească, în șoaptă, din versetele la care era deschisă.

     Se pare că rugăciunile și tămâia începeau să își facă efectul, fiindcă „musafirul“ nu se apropie mai mult de atât de ea, suficient însă cât să o terorizeze. Căuta probabil o „portiță“ de intrare. Se îndepărta apoi un timp și aștepta, iar când ea se oprea din citit, încerca din nou să “atace”.

     - Tu n-ai de gând să te culci? o întrebă mama, care tocmai se trezise din cauza agitației fiicei sale. Eu merg mâine la serviciu, tu rămâi acasă, ce-ți pasă!

     - Crezi că pot? se plânse Ioana, sfârșită. Nu vezi că nu mă lasă ăsta?

     - Cine? Eu nu văd pe nimeni! răspunse mama nonșalant.

     - Nici n-ai cum, doar pe mine vrea să mă tortureze, nu pe tine! conchise Ioana, la capătul puterilor.

     Continuă să se „distreze” astfel toată noaptea și în fiecare din nopțile următoare, stând la pândă și citind rugăciuni. După ce trecea de ora șase dimineața, „entitatea“ dispărea ca prin farmec sau nu mai avea nicio putere asupra ei. Atunci cădea, sfârșită de oboseală și de spaimă. Dacă ar fi luptat cu un inamic terestru, frica ei nu ar fi fost atât de mare, dar așa... cu un adversar nevăzut, împotriva căruia nu știa ce să facă sau care îi sunt armele... Asta era imposibil de suportat!

     După câteva luni de tortură, trebui să se lase de serviciu, fiindcă nu mai făcea față stresului și oboselii. Vizitele demonului începură să devină, cu timpul, tot mai rare și mai neregulate. Parcă forța lui, influențată de ceva nevăzut, se stingea, încetul cu încetul, precum un foc din care mai rămăsese doar jarul.

     - Ți-am spus eu că o să reușești! o îmbărbăta Raul. Trebuie să ai răbdare, cu așa ceva nu e de glumit!

     Răbdarea Ioanei se apropia însă de sfârșit. Se agăța de un firicel de speranță că, la un moment dat, „vizitatorul” se va plictisi și o va lăsa în pace. Într-o zi, pe când credea că scăpase definitiv de el, fiindcă trecuseră câteva săptămâni de când nu-și mai făcuse simțită prezența, ceea ce nu se mai întâmplase, se întâlni cu unul dintre discipolii Maestrului prin oraș. Se salutară și schimbară câteva cuvinte, până când Ioana observă cum ochii acestuia își schimbă brusc culoarea în cenușiu și încep să arate exact ca ochii Învățătorului, atunci când se cunoscuseră la peșteră.

     Ioana simți că îi vine să leșine. Se scuză că are o întâlnire și se îndreptă grăbită spre casă. Toată noaptea nu avu liniște, iar a doua zi dimineața, exact la ora șase, reîncepu calvarul.

     - Așa-ți trebuie, dacă te-ai lăsat pe tânjală! o certă Raul la telefon. Nu trebuia să întrerupi rugăciunile! Acum i-ai dat din nou putere asupra ta!

     „Vizitele“ continuară o perioadă, la fel de virulente și dese ca la început, apoi, pe măsură ce rugăciunile și tămâia își făceau efectul, forța „intrusului” slăbi în intensitate. Continua, cu toate acestea, să o frecventeze, mai mult sau mai puțin regulat. Disperată, Ioana se interesă pe la prieteni dacă nu știu vreun loc de muncă în străinătate. Spera că, dacă pleacă din țară, „entitatea” nu o va mai urmări, iar ea își va afla, în sfârșit, liniștea mult râvnită. Într-un final, află că o prietenă din Spania are nevoie de ajutor. Îngrijea o familie de bătrâni la domiciliu și nu mai făcea față singură. Avea două paturi în cameră și se putea dormi foarte bine la ea.

     Ioana nu mai stătu pe gânduri. Își rezervă bilet la autocar și plecă peste câteva zile. Nici măcar nu mai conta ce job urma să aibă, important era să dispară odată, cât de departe putea de casă.

     Prietena ei, care nu mai fusese în țară de câteva luni, o primi cu brațele deschise. Avea, în sfârșit, cu cine să vorbească în limba ei și să povestească vrute și nevrute. Ioanei îi venea să sară într-un picior de bucurie. În primele zile nu se întâmplă nimic deosebit. Dormi neîntoarsă, ca un prunc, până dimineața. Nici nu mai ținea minte de când nu fusese atât de împăcată. Apoi, dintr-o dată, liniștea i se spulberă din nou.

     Într-o dimineață, pe la șase, se trezi brusc. Se uită la ceas și își zise că e prea devreme să părăsească patul. Mai avea timp să moțăie cel puțin o oră. Închise ochii. Nu trecu mult și „văzu“ o ușă în perete, care se deschise, iar de după ea apăru o siluetă masculină cu plete. Nu avu timp să-i vadă fața că, în secunda următoare, o greutate incredibilă se aruncă peste ea cu o forță de neimaginat și începu să i se miște înăuntru.

     „Nu pot să cred! Nici aici nu scap de tine?“ gândi Ioana disperată. Era cel puțin la fel de agresiv ca și atunci când o „vizitase” prima oară. Încercă să scape, dar, ca de obicei, era „paralizată”. Se gândi să țipe, poate o aude prietena ei și îi dă prin cap să o trezească, dar dinții îi erau încleștați.

     Cu un exercițiu mental care-i păru extraordinar de greu, reuși, pentru prima dată de când i se întâmplau aceste ciudățenii, să-și ducă mâna dreaptă la piept. O simți de parcă ridicase cu ea cel puțin o sută de kilograme. Sleită de puteri, pe când era gata să rămână fără aer, îi veni în minte, în sfârșit, să spună „Tatăl nostru” și să-și facă cruce, ambele în gând. Conform „tiparului” știut, la câteva secunde, „intrusul“ se smulse din ea cu aceeași violență cu care intrase, lăsând-o atât de vlăguită, de parcă s-ar fi întors din ghearele morții.

     Ioana se ridică instantaneu din pat. Prietena ei se trezise de ceva timp și o privea mirată:

     - Cred că ai visat ceva groaznic, după cum gemeai întruna! spuse ea.

     - Da? S-a auzit? întrebă mirată Ioana, care crezuse că zbuciumul ei fusese doar la nivel mental.

     - Glumești? Cred că a auzit toată strada! Tocmai mă pregăteam să te trezesc, am crezut că ți-e rău! răspunse prietena ei pe un ton neutru, din care nu se putea deduce dacă vorbește serios sau e doar o glumă.

     A fost ultima oară când Ioana a fost atacată de “vizitatorul” misterios. După un timp, îl sună pe Raul, să-i spună marea veste. Acesta nu păru deloc surprins:

     - Mă gândeam eu... Am și eu o noutate pentru tine! A murit Maestrul!

     - Ce?? Cum așa? se miră Ioana. Doar nu era bătrân, n-avea nici cincizeci de ani și nici bolnav nu știu să fi fost!

     - Și ce dacă? Și-a terminat misiunea aici și a plecat! spuse Raul, pe un ton serios.

     - Când a murit? insistă ea.

     - Acum vreo trei luni, la câteva zile după ce ai plecat în Spania!

     Ioana rămase cu receptorul în mână, mută de uimire.  Exact atunci venise la ea demonul pentru ultima oară. Fusese, probabil, „vizita” dinaintea “plecării”…

(din volumul "Destine", Editura Armonii Culturale, Adjud, 2016)

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Un text interesant. Bazat pe paranormal, bine insistat asupra mesajului, bine scris. Cam telegrafic, dar... Se mai putea lungi. Telegrafic pentru că nu ai făcut altceva decât ai povestit. Ar mai fi fost loc și de alte divagații, apropiate de temă. Însă, dacă asta a fost plăcerea ta...

Am citit și eu cu plăcere,

Sofy

[Camelia Ardelean]

Vă mulțumesc, doamna Sofy, pentru opinia sinceră despre textul meu, pentru aprecieri! Într-adevăr puteam să-l mai lungesc, respectiv completez, însă îmi ieșiseră deja peste 21 de pagini A5 și m-am gândit că, pentru o proză scurtă, e suficient atât. Nu voiam să plictisesc cititorul... :-) Mă bucur dacă v-a plăcut! Cu stimă,

Sofia Sincă a spus :

Un text interesant. Bazat pe paranormal, bine insistat asupra mesajului, bine scris. Cam telegrafic, dar... Se mai putea lungi. Telegrafic pentru că nu ai făcut altceva decât ai povestit. Ar mai fi fost loc și de alte divagații, apropiate de temă. Însă, dacă asta a fost plăcerea ta...

Am citit și eu cu plăcere,

Sofy

[Camelia Ardelean]

Silvia Giurgiu, Nikol MerBreM: mă bucur că v-a plăcut lumea paranormalului personajelor mele! :-) Mulțumesc mult de semn!

[Camelia Ardelean]

Mihaela Suciu, bucuroasă de trecere! Mulțumesc de rezonanță și semn! Sărbători fericite! Cu drag,

[Corina Militaru]

Viteză mare, dragă Camelia! :) Interesantă povestirea. Am citit cu deosebită plăcere. :)

[Camelia Ardelean]

Mulțumesc, Corina, încă o dată, pentru vizită și aprecieri! Cu drag,

[Camelia Ardelean]

Doamna Chindea, mulțumesc pentru răbdarea de a-mi fi citit povestirea și pentru semnul lăsat! Cu prețuire,

[Ioniţă Gabriela]

-brrrr! mi s-a făcut pielea de găină...şi nu-i tocmai o ora potrivită...dacă nu dorm la noapte îmi rămâi datoare cu un somnifer!

ADMIRABIL!

[Camelia Ardelean]

Mulțumesc mult, dragă Gabriela, pentru cuvintele de apreciere și sinceritate! Sper că nu te-ai speriat prea tare! Dau și somniferul, dacă trebuie (un ceai de valeriană nu merge?) :-). Îmbrățișări prietenești!

Ioniţă Gabriela a spus :

-brrrr! mi s-a făcut pielea de găină...şi nu-i tocmai o ora potrivită...dacă nu dorm la noapte îmi rămâi datoare cu un somnifer!

ADMIRABIL!

[Ioniţă Gabriela]

-nu-s bolnavă, lasă ceaiul!  adorm mai bine cu o ţuică fiartă, vin fiert...de astea!   

[Camelia Ardelean]

:-)) Atunci țuică să fie și... somn ușor! 

Ioniţă Gabriela a spus :

-nu-s bolnavă, lasă ceaiul!  adorm mai bine cu o ţuică fiartă, vin fiert...de astea!