Sunt lacrimă din lacrimile tale

[Exemplu de Titlu]

 Motto:

Dacă ar fi să mă transform în ceva, păstrez  dorința  cunoscută ție... o lacrimă din lacrimile tale,  din ochii tăi să mă nasc, iubirea mea eternă să mor apoi pe buzele tale.

 

Mersul dintr-un colţ în altul al camerei nu mă ajută să găsesc răspunsul căutat, de fapt îl cunosc, îl accept şi totuşi nu îmi găsesc locul, sar de la o idee la alta...oare unde îmi este locul meu? chiar nu ştiu! Eu cunoşteam locul nostru şi totuşi nu mă neliniştesc...mintea îmi revine la prima căutare, poate ţigara mă va ajuta…

Imaginea unui tip, în timpul unei zile cu ploaie, privită din interiorul fiinţei mele.

Trebuie să ies din casă, pot merge undeva la adăpostul unei umbrele, chiar  peste drum în faţa unei cafenele la terasă. Cu ţigara în gură şi privind absent  mă îndrept ţintă către acea terasă, de fapt în tot acest timp având privirea întoarsă către ceea ce deja fără voia mea sunt amintiri...

Un rotocol de fum, un episod întâmplat, totul se rezumă la un episod? Un alt rotocol de fum, o dragoste... nu, nu poate  fi numai un episod! Urmeaza alt rotocol de fum şi revin la amintiri şi tot aşa... aşa arată sfârşitul unei iubiri?

Recapitulez involuntar unele lucruri care s-au întipărit în memorie mai tare decât altele, au patruns adânc. Continui a nu le accepta ca amintiri...păstrez frumosul, păstrez iubirea, respect decizia.

Ploaia a încetat de ceva timp  nici nu am realizat, trotuarul fără urmă de ploaie! Din ţigară de fapt nu mai trag demult, atârna aşa ciudat în colţul gurii fără ca scrumul să se fi desprins, reuşesc a o pune în scrumieră... Mă ridic încet, eu în gândurile mele, îndes bine pălăria pe cap, ridic gulerul pardesiului şi o iau agale către locul care… nu mai este locul nostru.

                                                ***

Pe Emilia am cunoscut-o în primele săptămâni ale studenţiei, în fapt ea m-a contactat, îmi amintesc cât s-a luptat în sinea ei să mă abordeze! Îmi povestea amuzându-ne împreună cum concepuse totul! Pentru început relaţia noastră se limita  la statutul de amici, chiar mai îndepărtaţi însă cu timpul am făcut schimb de numere de telefon,  vorbeam destul de rar. Nu erau telefoane mobile şi nici căsuţa poştală, aşa că se întâmpla destul de rar să ne întâlnim la telefon. Eu mă angajasem, aveam  servici, îmi găsisem un loc de muncă unde aveam timp să şi învăţ.

Am început să ieşim împreună, ne întâlneam ca amici bine înţeles. Comunicam destul de bine, aveam din când în când şi divergenţe în anumite domenii, nu ne contraziceam,  ştiam amândoi să ieşim din acele momente! Poate o atracţie a venit şi din această direcţie!

În timp aveam deja un loc al nostru care era situat în Grădina Botanică, acolo ne simţeam noi bine împreună. Simţeam de fiecare dată  în acel loc plin de magie că parcă toată lumea era a noastră. Amuzant totuşi, nici unul nu avea curajul necesar pentru a face primul pas.

În întâlnirile noastre trăiam momente plăcute şi din ce în ce totul părea  un vis însă era doar pură realitate pentru noi doi, devenisem  mai apropiaţi. A sosit ziua de naştere a Emiliei, petrecerea  a fost momentul în care ne-am destăinuit, iubirea a fost legitimată de  către noi. Am dansat mult, Emilia cu greu îşi putea ascunde sentimentele. Când nu dansam ne  refugiam pe canapea sau fotoliu, stăteam întinşi relaxaţi, povesteam, vorbeam în grup. Tăcerea odată   aşezată  ne îndemna să fim activi  într-un alt mod, sarutându-ne, Emilia mă acoperise cu trupul ei, începuse un joc din acel moment , ne străduiam amândoi să ne stăpânim bătăile inimilor ce parcă nu mai erau al noastre! Simţeam la Emilia încercarea de a săruta provocator, în scurt timp a trecut la fapte, buzele ei voluptoase urcau către ureche şi brusc coborau  pe gât, continuau  să alunece pe spate, m-a uimit tandreţea ei! La un moment dat sărutul ei atinge bărbia, a fost momentul când am simţit că o doresc, încep căutările mele eram prins între dorinţă şi real, un real căzut ca o ceaţă în acele clipe. Nu ştiu cât a durat, iubirea nu se măsoară în timp, iubirea este pură şi nu o poţi atinge decât trăind-o. Ce ştiu este gluma făcută  în stilul meu characteristic varstei dar simtind ca nu mai am aer atunci i-am zis Emiliei că are limba strâmbă! A fost un  moment destul de dificil pentru sufletul unei fete îndrăgostite ca Emilia, a reacţionat surprinzător : “a luat forma traseului oferit de tine Robert”!

Am iubit-o necondiţionat pe Emilia, altfel nu exista drumul către ea, îmi doream cu ardoare jumătatea, iubirea. Simţeam iubirea ei şi acest lucru făcea din noi un tot.

Pe tot acest drum purtam imaginea primei noastre întâlniri. Respir din ce în ce mai des, paşi îmi sunt  înceţi, mă îndrept  spre  locul de întâlnire. Gândurile  mă inunda mă simt ca în faţa unui examen, reuşesc să mă desprind din emoţii, un singur gând doar îmi mai stăpâneşte mintea: trebuie  să fiu punctual să ajung la timp. Îmi controlez respiraţi încet, încet  revin la confortul dorit. Era dorinţa de a te descoperi cât mai repede, înainte chiar de a face primii paşi împreună.  Privesc în jurul meu şi văd o lumină la  mică distanţă de mine, merg mai încet, emoţiile mă cuprind, te zăresc.  Îmi mai sunt necesari câţiva paşi, atât îmi mai trebuie să ajung la tine, câteva zeci de secunde ce păreau o veşnicie.Îmi văd dorinţa împlinita. Acum au rămas doar amintiri.

Ca fiinţe umane deţinem amintirile  cu toţii, indiferent de opţiunea noastră dacă o dorim sau nu. Eu preţuiesc amintirile nu aş putea renunţa la ele, poate alţii ar dori să renunţe. Consider, indiferent de atitudinea noastră  că  ele domnesc în noi fără a ne întreba.

Revăd cu ochii minţii ipostaze  din viaţă, simţindu-mă  în acele momente. Sunt  probe  care mă duc cu gândul la  anumite întâmplări, este imposibil să le uit au rămas  vii, sunt ale mele nu  le poate lua nimeni, în fond la ce le-ar folosii. Sunt  clipe de melancolie, atunci mă regăsesc  în gândurile mele, îmi aşez palmele deasupra focului amintirilor, zâmbesc, mintea îmi alunecă la ideea că ele merg cu noi în eternitate. Deschid fereastra timpului,  privesc spre trecut, amintirile sunt unicul drum valid care duce  spre ipostaze de odinioară. Plutesc precum nişte fantasme din timpuri, se nasc licăriri în ochii mei.

Duminicile eram chemaţi la serviciu, ampreta perioadei comuniste o regăseai în toate colţurile vieţii, la serviciu prin angajamente  patriotice se lucra sub imboldul “cincinal de calitate în patru ani şi jumătate” . Se lucrau şase zile pe săptămână,  îmi amintesc eforturile ce le facem lucrând practic continuu!

Obişnuiam să petrec duminicile  la munte, plecăm dimineaţa către  Gara de Nord, peronul  era  locul nostru de întâlnire, un mic grup opt zece băieţi şi fete urcam gălăgioşi în trenul  ce ne ducea la Predeal.

Îmi amintesc, în una din escapadele noastre, urcam către Cabana Trei Brazi, nu am cum uita! Am decis să iau trei puieţi de brazi  micuţi, erau cât palma. Intenţia mea a fost să-i  plantez. Unul în locul nostru de întâlnire din Grădina Botanică în imediata vecinătate a bănci unde declarasem locul nostru, iar pe ceilalţi doi în curtea casei părinţilor mei. I-am zis Emiliei de intenţia mea, părea încântată însă nu a participat la alegerea puieţilor! Totuşi la Bucureşti s-a arătat interesată, chiar a ales brăduţul  ce urma să-l plantăm în locul nostru de întâlnire! Îmi amintesc cum la ales pe cel mai simetric brăduţ, atunci am sesizat că unul din cei trei brăduţi era format din două tulpini firave. Brăduţul plantat în Grădina Botanică  s-a uscat, tot atât de repede ca şi relaţia noastră. Astăzi când scriu aceste rânduri acel firav brăduţ cu două tulpini este singurul ce a rezistat peste ani. O tulpină din cele două în formă de V se uscase şi căzuse  la scurt timp de la plantare, acum este drept şi falnic, cum îi stă bine unui brad la vârsta de 39 de ani.

Ieşirile noastre la munte erau adevărate drumeţii. Mergeam  agale peste un deal, apoi, pe o vale cu păduri şi luminişuri, în care poţi întâlni uneori  bursucii în pas de seară, când ies din tufărie şi o iau la deal în căutare continuă.  Muntele îl străbateam până la jumătate, ne întorceam să  prindem trenul de seară  către Bucuresti.

                                                ***

Calc pe nisipul deşertului ce aduce mirosul trist fără gust al dunelor. Aştri se ivesc atât de reci parcă părăsiţi de lumina grăbită să cadă peste imensul nimic, întunericul.

Amintirile vin din nou, a câta oară oare? Imaginea ta însă este fără durere, amintirile nu mai dor  regretul nu îşi mai împinge bocancul în piept ţintind inima. Am avut revelaţie sau drumul vieţii a fost găsit? Sunt acum un om vindecat. Atât de firească îmi pare lipsa ta!

Vântul aduce miros de asfalt stropit de ploaia trecătoare, nu mă poticnesc în smocuri de ierburi uscate, drumul se deschide larg şi duce departe.

Arunc o privire spre cerul străpuns de stelele mai mici atât de egale! Amintirea ta îmi mai trezeşte doar rictusuri ironice visând la reîntâlniri de poveste, la lungi plimbări sau ceaiuri savurate pe terase umbroase.

Ce poate aduce acum amintirea ta? Doar doi pasageri ce se intersectaseră cândva atât de demult pentru un timp cât pentru două staţii de de tramvai în care s-au aşezat : duritatea ta, nepăsarea, ironia, tăcerea stingheră, singurătatea ca mai apoi trădarea. Aşteptând amândoi încheierea întâlnirii aruncând priviri pe ascuns la ceasul rămas atârnat de zidul neterminat al drumului în doi. Încercam să umplem tăcerea cu amintiri comune însă timpul se mişca greu toate acestea au uşurat despărţirea.

Perfecţiune nu există, cumva, într-un fel platonician ştiusem, ştiusem de atunci că te iubeam necondiţionat, tu însa te-ai minţit singură. Ai obţinut totul, material vorbind, mai puţin pe mine.

Compromisurile stinghereau, mă răneau ca şi spinii ciulinilor peste care calc acum, mă consolam spunând că sunt mici cedări făcute ei Emiliei rămasă într-o lume numai de ea înţeleasă.

Deşi destul de tânăr ştia ce vrea de la viaţă. Era timpul să treacă la altceva iar determinarea lui îşi spunea cuvântul. Totodată, în ciuda celor întâmplate, simţea în el acel nobil sentiment de frumos care-l însoţea, era acolo ascuns într-un ungher al sufletului l în aşteptarea  timpul potrivit semănatului care va da roade.

Privesc orizontul dincolo de oază, până acolo urmez drumul presărat de lumina aştrilor, trebuie doar să continui a nu mă opri din drumul meu.

                                                   ***

Vara aceasta eram “legat”  prin duminicile lucrătoare de serviciu, un  program ce s-a  prelungit până toamna târziu.

Amiezele,  în cursul săptămânii mergeam la biblioteca în aer liber din Cişmigiu, în puţinele zile când aveam timp. Acolo se adunau studenţii , sprăhuiţi pe iarbă,  cursuri şi cărţi abandonate în jur, era o atmosferă ce te făcea să uiţi de cotidian, de comunism.

 Clara ajungea  după oară 18:00, în pardesiu  elegant, nu îşi  permitea întinsul pe iarbă, îmi spunea   că pe viitor va veni în ţinută sport!

 - Îţi aminteşti, cum te aşezai la masă şi începeai a citi, nimic din jur nu-ţi atrăgea atenţia, tipul   acela  ce a trebuit să treacă prin faţa ta de multe ori înainte să-ţi ridici privirea?

 Prima noastră întâlnire la tine acasă seara când m-ai invitat , am adus cu mine cursurile ce  cu  greu le găseam. Am mers împreună să le multiplicăm,  câteva pagini erau  pătate de unt. Ştiam, desigur, cum m-aş fi putut îndoi că o să mă judeci greşit, aşa îl primisem, cu ceva efort. Eu  continuam să motivez acele pete de unt, tu zâmbeai şi mă aprobai din priviri.

 Umezeala lăsată după o zi ploioasă  aburiseră toate geamurile, vântul lovea ca un pendul în  geamuri, iar noi   vorbeam  despre vise, despre noi. Vedeam cum ţi se luminează privirea, bucuroasă  că şi în mine, e ceva atât de fundamental şi noi simţeam acest aspect.

 Spre dimineaţă priveam  împreună răsăritul de soare din  patul tău, eram  noi doi într-o singură  formă aşezaţi pe cearşaful imaculat. Îmi amintesc cum ne luăm rămas bun cu acele îmbrăţişări chiar înaintea răsăritului.

 De-atunci îmi amintesc ne-am văzut zi de zi. Dimineţile la cursuri  erau prozaice mâncăm  cornuri  în timp ce studiam. Răsfoiam  setoşi cursurile, mereu gata să intervenim  la o noţiune  de absurditate.

 Nopţile începusem să le păstrăm pentru noi, revelaţii şi misticism, suspendaţi pe pervazul vieţii, fumam dintr-o singură ţigare uneori.

 În vara aceea  a plouat necontenit, până când  Dâmboviţa  s-a învolburat în matcă şi în cele  din urmă a inundat voios străzile  şi bulevardele capitalei. Ne-am trezit bucuroşi ca într-o dimineaţă obişnuită şi ce vedem?

 Se apropiase marea de capitală, iar în drum spre Universitate erau bărci sprintene ce alunecau   în  toate direcţiile. Cu hainele scăldate de ploaie, înghesuiţi  sub umbrelă cu ţigările ude, devenisem parcă exploratori ai oraşului scufundat. Trecători cu cizme de cauciuc, uluiţi, ne împingeau din toate părţile, aşa ajungeam tot mai aproape de Universitate.

 Mâna ta  a alunecat în a mea, apoi mi-a atins gâtul, părul, urechea, eram uzi, am continuat să plutim, în drumul  nostru către centru oraşului.

 Mi-a prins mâna  surprinzător de rapid, trăgându-mă către forme, sâni conturaţi, o  unduire pe care trupul  meu deja o urmează. Clara  mă priveşte direct,  şoptindu-mi printre săruturi:

 - Robert ochii tăi  căprui  ca seninul acum sunt verzi!

 Spera Clara în  a pune stăpânire pe emoţii, pasiuni sentimente, aşa îmi suna precizarea ei? De la o vreme, încercând să-mi  domolesc avântul  şi ghicind că încrâncenarea mea o distrează, îi zâmbeam, lăsând a se vedea toţi dinţii, urmărindu-i cu aviditate formele, singurele care-i trădau neliniştea, extazul, tulburarea.

 O iubeam în acele momente mai mult ca oricând, sau atunci aşa simţeam, fundamental, că  o iubesc, simţeam până-n podul palmelor când mă ţintuia cu ochii ei mari şi negrii care deja ştiau totul despre mine. Clara îmi amintea: te cunosc mai bine decât tu te ştii, chiar dinainte de-a mă cunoaşte eu însumi.

 Ploaia nu încetează,  respir greoi, umiditate. fereastra trebuie să rămână deschisă, îmi  place când flutură  perdeaua cum se zbate şi poţi zări un  petic de cer.Îmi amintesc: mi-a zis că am ochii verzi şi eu am început să visez, să visez la noi doi peste ani,  ca şi când nici n-aş fi respirat până atunci.

 Tunete, bătăile inimii, mă gândesc la Clara, la manile ei ude  care mi-au trasat drumul  direct urmăreau   forme ca şi palmele mele.

   Era destul de cald în aulă, transpirasem, asistenta  depunea  eforturi vizibile să reziste, cu al său uriaş posterior în forma dunelor de nisip care făceau să tremure podeaua când trece pe lângă mine! Aşa forme în dimensiunea lor nu mai văzusem! Clara din zâmbet bufneşte în râs.   

- Robert eşti răutăcios!

 Ochii mei au  atras-o pe Clara şi  zâmbetul. Mă  privea continuu  până n-am putut să mai  respir.

 - Clara eşti o forţă te iubesc!

 - Robert te iubesc spune-mi ceva te rog!

 - Clara te iubesc, mi s-a făcut sete.

 - Robert ce figură eşti!

 Înserează odată  cu terminarea cursurilor, părăsim aula…

O nouă săptămână, dimineaţa are culoarea aurie, întregul  cartier se scutură de urmele nopţii. O toamnă exagerat de lungă până şi  trandafirii refuză să-şi piardă petalele. Un sfârşit de Noiembrie îmbrăcat în  plaja culorilor copacilor, domina verdele, ruginiul parcă la concurenţă cu roşul  impun un ton anume, culorile calde, galbenul şi auriul prin nuanţe multiple se adăuga acestei frumuseţi ale toamnei.  O dimineaţă ce  poate cu uşurinţă să aducă zâmbetul chiar şi pe chipul bărbatului îndrăgostit ce tocmai îşi aşază gândurile între vis şi realitate. Imaginea iubitei în vis îmbrăcată în  rochie vaporoasă în acel dans ce părea atât de scurt, zâmbeşte, în acele clipe când Clara lipită strâns de el îl domina.

-Robert! Deşteptarea, se aude vocea uşor impunătoare a mamei sale.

- Eu mama m-am săturat de treabă şi tu încă nu te-ai trezit! Îţi mai arde  şi de zâmbit!

 - Eu am programare la medic, vezi că ţi-am lăsat pregătit mama, să mănânci, să nu pleci nemâncat, munceşti şi înveţi, să nu îţi îmbolnăveşti stomacul cum mănânci tu numai nimicuri! Continua să îi  vorbească   în timp ce îşi  îmbrăca pardesiul. Iese uşor pe uşă  şi se îndrepta în paşi mărunţi dar siguri către poarta, o descuie cu îndemânare, de câte ori o fi făcut acest lucru? Mai aruncă o privire către casă şi iese din curte netezindu-şi din mers, baticul ce probabil nu vrea să stea aşa cum îşi dorea! În urma mamei rămâne o urmă de siguranţă. O femeie puternică ce îţi asigură protecţie. Îmi amintesc din copilărie când mergeam la doctor,  mă simţeam în siguranţă.

Instinctiv, căuta pachetul de ţigări, prinde coada ibricului de cafea cu un gest rapid îl ţine câteva momente sub jetul de apă  îl aşează pe aragaz şi începe să citească un curs pe care trebuia să-l stăpânească.

Termină şi ultima gură de cafea stinge ţigara, încercă  să-şi aducă aminte de visul ce i-a adus zâmbetul pe faţă, imaginii rămase  întipărite adânc în minte… trupul cu formele Clarei, îmbrăţişarea atât de delicată.

Se achită conştiincios de sarcina mamei, servind micul dejun.

Trecuse trei luni de când Robert şi Clara erau îndrăgostiţi, se iubeau, o iubire ce îi aşeza în acel spaţiu al sufletelor pereche. Fiecare întâlnire a lor  avea ceva inedit, Robert descoperă de fiecare dată ceva nou la Clara. Calmul lui Robert era dominat de  cursivitatea şi siguranţa Clarei în comunicare. Robert încearcă  drumul către vis: un pas, un zbor şi apoi  infinitul atins în doi.

A meditat o secundă, s-a uitat la ceas, era timpul să plece la serviciu, razele soarelui străluceau în  căderea lor peste auriul  gutuilor din grădină.

                                                    ***

Cinci ani mai târziu

Tresare ca de fiecare dată  când în liniștea spațiului, în care adeseori îl numește "locul meu”,  este întreruptă, acum de telefonul ce sună ...

- Alo!

- Servus, sunt Clara fostă colegă de facultate, îți amintești Robert?

- Ce surpriză sunt cinci ani, vine rapid răspunsul lui Robert  ca o undă de reproș urmat de o tăcere, timp îndeajuns  să ducă paharul cu șampanie  spre gură înghiţând  sec.

- Robert, cândva te interesa ființa mea...

- Nu am negat aceasta, admiram discret la tine joaca buzelor, în momentele tale de relaxare, buzele luau forme țuguiate, culoarea lor naturală cu nuanțe de carmin.

- Eram urmărită din umbră...fără alte forme de a mă apela!

- Da, îndrăznesc să te apelez acum, te invit să cinăm în această seară împreună, tu alege locul.

- Mă surprinzi! vine rapid răspunsul Clarei.

- Tu m-ai surprins prin acest telefon, a cărui scop nu l-am aflat.

- Robert, la ora 18:00 la Ateneu, referitor la scop vom discuta atunci, ce zici?

Ușor surprins plăcut Robert răspunde grăbit .

- Da Clara, ne vedem la Ateneu, ora 18:00  mulțumesc .

- Bine Robert,  servus.

Tonul prelung  al telefonului se instalează odată cu sfârşitul convorbirii...Robert continuă să rămână un timp cu degetele încleștate pe receptor timp suficient de lung imaginâdu-și că strânge brațul Clarei...

Între tine și mine este o lume întreagă de străbătut... murmură Robert trăgând adânc din țigară, în același timp se îndreptă  către fereastră.

Iată-l acum la vârsta adultă, pentru întâia dată zâmbind obstacolelor vieții. A fost o perioadă grea în ultimii trei ani. Compania unde lucra cu greu era ținută pe linia  de plutire, dar a răzbit a rămas pentru a se convinge că valoarea unui om constă în felul în care știe să iasă dintr-o situație critică, prin felul de a reacționa.

Pentru Robert este extrem de important să știe ce dorește de la viaţă, să știe ce fel de om este în prezent, văzându-și propriile neajunsuri. Nu întotdeauna a putut schimba circumstanțele create însă abilitatea lui de a privi pozitiv lucrurile îi dădea acea încredere în forțele  proprii. Din orice situație vedea o morală, pentru ca pe viitor să poată lua o poziție corectă, a acționa în direcții bine definite. Important pentru Robert este comportamentul în fața altor oameni și ceea ce face atunci când nimeni nu îl vede.

Cu priviri scurte și întoarceri rapide ale capului trece în revistă întreaga încăpere cu tot ce-i aparține,  privește la ceas realizând că mai sunt două ore și va fi "face to face" cu Clara.

În ultimii ani cu toate că Robert dedicase în procente mari timpul profesiei el stătea departe de singurătate. Așa îi plăcea să spună la șuetele cu puținii prieteni ce i-au rămas alături:  devenim goi în interiorul nostru, atunci când cădem pradă singurătății, nu acceptați singurătatea. Singurătatea, ca toate relele, nu trebuie acceptată, ea te transforma încet, încet în nimic.

Era bine dispus de fiecare dată gândea pozitiv, avea el o expresie, ca practică, ce o prezenta când avea prilejul s-o facă, Robert spunea: știți acel dans numit twist ? A dat naștere unui fenomen interesant gândesc... pentru întâia oară în istorie, hainele au început așa...a se uza întâi pe dinăuntru.  Singurătatea ca un twist uzează întâi pe dinăuntru, practic  ea, singurătatea nu există, noi o acceptăm, noi o găzduim.

Personalitate lui puternică nu dădea nicio șansă negativismului.

Despre dragoste, despre femei nutrea sentimente nobile, Robert știa că iubirea este viață, acel ceva care ne face cu adevărat unici.

Femeia în viziunea lui este creație divină, ea însăși creatoare și dătătoare de viață, inspiră respect, prețuire, dăruire și iubire. Imaginați-vă numai câteva secunde, cum ar arăta acest pământ în lipsa femeii!

- Bărbați, niciodată nu puteți cere de la femeii, atât cât ele pot oferii… erau spusele lui în cercurile de prieteni.

În drumul către Ateneu Robert se oprește în fața unei florării, fără a sta prea mult pe gânduri desprinde un trandafir, din mulțimea lor,  de culoare vișinei,  plătește în grabă cu pași siguri străbate în câteva clipe drumul până la locul de întâlnire cu Clara, scurtând cu ochii distanța caută în adâncime printre mulțimea străzii silueta Clarei. Se uită întrebător la ceas realizând că mai sunt două minute până la ora18:00.

Dar, dincolo de forma corpului în mintea lui Robert se află armonia sufletului, frumusețea de neconfundat  a caracterului ce influențează până și armonia gesturilor comune. Așa o vedea el pe Clara, o persoană cuminte, împăcată în sinea ei, liniștită, zâmbitoare care emană o stare plăcută ce îi va cuprinde cu usurință pe cei din jur ei.

Frumusețea interioară este cea care determină  frumusețea ființei umane își repetă în gând Robert.

Este deschis comunicării, comunicarea drumul sigur către cunoaștere, noncomunicarea, tăcerea, lipsa manifestărilor pot fi interpretate. Lor li se conferă întotdeauna un sens. Uneori ele chiar au semnificații precise, tot acest arsenal îl stăpânește Robert.

- Servus, Robert, se aude glasul Carlei, la care Robert se întoarce puțin surprins destul de prudent, încât distanța dintre el și Clara să nu dispară definitiv! O strângere de mână, emoționat  fiind a avut totuși timp să gândească la acea strângere a receptorului...

- Este pentru tine!

- Te rog să primești acest trandafir, dăruindu-l Clarei în timp ce deja câțiva pași se consumase împreună, erau primii lor pași în doi...

- Ești un drăguț Robert, ai rămas același romantic realist!

- Ești tu o drăguță, chiar nu te-ai schimbat, spune Robert cu privirea țintă în ochii Clarei lovindu-și privirea de ochii ei mari și negrii care îl dominau deja, nu mai avea noțiunea timpului, însă a avut tăria să coboare privirea pe rochia Clarei decoltată, ușor vaporoasă de o culoare parcă ruptă din petalele trandafirului ce tocmai i-l dăruise.

- Tu, Robert  cu ce te ocupi?  întrebă Clara, fixându-l cu privirea.

- Am terminat informatica ca și tine, după cum știi...

- Cunosc  însă acum ce profesezi?

- Manager la un Trust Canadian Român.

- Tu, Clara?

- Eu predau la un liceu din București nu știu ce speranțe, perspective de viitor voi mai avea...

- Eu zic să crezi, să speri, o încurajază Robert  cu o voce ușor impunătoare.

- Tu erai bună prietenă cu Andrei Mocanu?

- Eu așa îmi amintesc... îmi place să cred că am rămas prieteni, nu mai știu nimic de el de la absolvirea facultății.

- S-a căsătorit imediat la absolvirea facultății. L-am întâlnit zilele trecute, să nu-l mai recunosc... Robert încercând să renunțe la acest subiect încheie brusc.

- Spune-mi te rog  Robert, de ce te-ai întrerupt? întreabă Clara.

- Mi-a zis că a fost părăsit de soție, tot ea a înaintat divorțul, era distrus  de băutură, droguri... nu se poate discuta cu el, nu acceptă ajutor, am insistat a devenit violent verbal, foarte repede și fizic...

-Te-a lovit? întreabă Clara așezându-se în fața lui și astfel oprindu-se amândoi.

- Nu pot spune asta, nu m-a lovit ...a tras de mine într-un fel în văzul lumii...

Robert prinde mâna Clarei și o anunță cu o ușoară timiditate:

- Am ajuns, ce zici intrăm aici?

- Da! vine răspunsul neîntârziat al Clarei.

Robert intră în holul impunător al localului, mâna Clarei pe care o ținea strânsă, era lipită de el fără a seziza. Clara îl urmă în sinea ei necondiționat  însă se simțea protejată, în siguranță pentru întâia oară.

- Clara fumezi?  întreabă Robert în timp ce așeaza pachetul de țigări și bricheta pe masă.

- Da Robert, fumez, la o cafea, ocazional și de fiecare dată când mă simt bine!

Un rotocol de fum, priviri, ochii Clarei țintea precis ochii lui Robert alt rotocol de fum, gânduri, priviri...

- Clara! La telefon întrebam de scop...poți să îmi spui?

- Clara  zâmbește stinge cu rapiditate țigara în scrumieră  își freacă ușor mâinile, se asigură că e curată și discret scoate din poșetă o hârtie împăturită de mărimea unei cărți de vizită...o întinde către Robert însă brusc la jumătatea drumului retrage mâna...

- Știi ce este această hârtie? Uite te ajut, îți dau un indiciu?

Tăcere, Robert aproape că nu reușise să-și retragă mână din acel drum către hârtia împăturită și dacă nu a făcut-o pastrează vadit incomod  poziția  și se adresează Clarei:

- O vreau și am să rămân așa până mi-o dai...nu pot să știu ce ai tu acolo!

- Clara, ajută-mă să aflu, vreau  indiciu te rog!

- Dialog... rostește Clara, face o pauză îl privește în ochi pe Robert, acesta își mușcă  buza de sus însă nu suficient de discret încât Clara să nu observe...

- ...imaginar  rostește Robert, retrăgându-și mâna pe care o duce către bărbie, respiră adânc și rămâne cu privirea îndreptată către Clara.

Clara îi întinde hârtia așa împăturită. Robert prinde odată cu hârtia și mâna Clarei pe care o lipește de buzele sale și o sărută continuu. Clara trece mână cealaltă prin părul lui Robert într-o fracțiune de secundă rugându-l pe Robert să citească în șoaptă:

- Hai, Robert, citește, vocea ta dă viață acestui Dialog imaginar...

Robert desface hârtia ce i-a forma unei coli A4, privește direct decolteul rochiei Clarei urcă privirea către buzele ei stă pentru o fracțiune de secundă și coboară privirea pe hârtie:

- Clara! aici scrie: Dialog imaginar!

- O my God!

- Cunosc răspunde Clara, te rog Robert...

Robert începe în șoaptă a citii

(ROBERT) unde cauți tu, nimeni nu îți poate auzi vocea sufletului  căci vocea lumii e mult mai puternică. Fiecare om are locul lui în lume și sufletul tău, e doar unul între alte miliarde.  Vocea sufletului e în fiecare om și este instinctul. Tot ce trebuie să faci este să îți asculți instinctul...  Nu vei putea auzi vocea sufletului pentru că lumea e sufletul tău și tu ești sufletul lumii... Fiecare om e lumea și lumea e în el.

"...căci Dumnezeu a pus în inimile oamenilor Eternitatea fără ca ei să o înțeleagă..."

(CLARA) Vechile mele învățături, abia acum prindeau contur, deveneau pline de sens în fața acestor cuvinte ce le găseam atât de adevărate. Fiecare viață are un sens, fiecare viață e o căutare și în același timp un antrenament. Cauți de fiecare data o nouă limită, o nouă valoare a existenței. Fiecare clipă în viață, te aduce într-un punct în care trebuie să îți asculți instinctul!

(ROBERT) Ai dreptate, ascultă-l și cu fiecare clipă trăită din viață vei fi mai aproape de spiritul lumii, de o conștiință transcedentală a eternității, de Creatorul lumii...

(CLARA) De când am ajuns în "dilemă" îmi ascult instinctul, vocea mă îndemna, dar eu o căutam prea mult, de aceea nu am auzit-o. Ce paradox,  ciudat! De la începutul vieții îmi spunea același lucru. Au fost semne, au fost gânduri, dar eu nu le dădeam ascultare.

(ROBERT) Ehee!!! Destinul...

(CLARA) Nimic nu mă mulțumise în viață, căci până acum am simțit și am trăit totul, în alte vieți, dar ceva lipsea  și ceva  acela mă chemă, acum îl auzeam, este  Destinul.

(ROBERT) Cărări în drumul vieții sunt multe de ales, încearcă-le cu mintea, cu suflet le urmezi, un pas și încă unul și nu te mai opri, continuă și speră să ai ce țe-ai dorit.

(CLARA) Ascult de șoapta  ta, dar și mă tem  căci din eternitate  îi calea cea mai lungă dar eu aștept și încă sper, se vede ca o umbră...

(ROBERT) Îndepărtează-ți ceața  din priviri, alegerea-i făcută, nu e străin nu fi străină, este al tău, este o rugă.Vocea mea în strigătul către lume, va tresări fiecare frunză, o simplă întoarcere de privire nu te va ajuta ascultă sufletul și poartă-l într-acolo de unde vine "strigarea". Instinctul te va ajuta, curiozitatea te va îndemna în a continua căutarea, căci tu știi ceea ce îți dorești și îți lipsește în viață.

(CLARA) Privește dacă vrei să vezi, ascultă dacă vrei s-auzi. Eternitatea din inimă ta îți va arata drumul. Nu-i așa Robert, fiecare avem eternitatea la picioarele noastre?

(ROBERT) Clara îmi place cum gândești, desigur eternitatea ne aparține vei fi înțeleasă, în drumul tău deschide-ți inima în timp...valori umane încă sunt, sunt semeni ca și tine care în instinct, dorințe și în șoapte se tot apropie știi cum? Chiar un cuvânt, când totul tu privești și vânt și frunză și chiar umbră, se poate adesea să te pierzi, cu pași grăbiți pe drum mergând te va-nsoți din urmă.

Ai întrebat  tăcerea, de ce nu te ajută? Să spună ea acuma...de ce rămâne mută?  Pe cine ai cu tine la sfatul cu tăcerea, e sufletul și gândul e roua dimineții și undeva acolo... este și mângâierea?

(CLARA) De vreau să-i spun tăcerii căci eu gândesc ...nu pot, șoptesc către o rază, apoi mă-ndepărtez...mai stau puțin șoptesc din nou se aude un ecou...mă-ntorc.

(ROBERT) Ecou venit de unde, la ce îți folosește? ce faci, la ce aștepți, ce speri în el...? Este doar vocea ta. Continuă și speră cu inima deschisă, nu e nevoie de ecou...atunci când tu ce cauți, este blând, senin este dorință.

(CLARA)Da, voi urma ce gândul îmi dictează, te-am întrebat pe tine, cunosc drumul în viață...nu-mi place nepăsarea și vorbărie multă, acum eu voi pleca și sper să-l ajung din urmă...

Robert împăturește hârtia și o înapoiază Clarei, aceasta prinde mâna lui Robert asezând-o ușor pe obraz rămân așa prinși  în lanțul gândurilor...

 

Șapte luni mai târziu

Sufletele lor s-au unit în suflete pereche.

Într-o dimineață la cafea Clara îl provoacă la dialog pe Robert:

- Dragule, se pare că a dat "norocul" peste tine...

Robert surprins cu țigara în colţul gurii răspunse:

- Peste noi, iubire! cu siguranță ai alergat după perfecțiune. Dacă îți imaginezi că este vorba de iubire ...în timp scurt vei trăii dezamăgirea. În iubire nu are ce caută perfecțiunea, în iubire domină libertatea, acel grad de libertate care aduce și pastreză încrederea.

- Robert nu fi răutăcios...dau perfecțiunea și păstrăm iubirea!

- Sufletele noastre pereche în eternitate vor lua cu ele ceea ce am fost, ceea ce suntem, ceea ce vom fi.

Clara se așeză pe genunchii lui Robert, cuprins în cercul brațelor ei își lipește capul ușor de sânii provocatori, rămân un tot în iubire...

- Iubire, vorbește-mi despre noi...

Robert o sărută, șoptindu-i: îmi imaginez un templu al zilelor noastre, în care nu zeul să fie semnificantul ci niște personaje metaforice: generozitatea și dăruirea, dragostea și loialitatea, respectul și adevărul...

Ar trebuii că omenirea să le ridice - dacă nu temple, atunci - simboluri satuare; nu să li se închine dar să li se aplece cu credință adâncă. Cu siguranță lumea ar căpăta o altă calitate...găzduind iubirea pură în eternitate. Astăzi , semenii noștri - mâhniți de neîncredere sunt reticenți în fața adevărului, a iubirii autentice...ființă telurică și caldă, prin minte inimă și trup ador imensa necesitate a iubirii pure.

- Aprobi? Buzele Clarei cuprind cu voluptate buzele lui Robert într-un acord total.

- Nu pot a te combate, iubire, la șoapte se răspunde cu șoapte, acum pricep, de ce, cum și în ce fel sunt eu iubită de tine! În interiorul nostru se dă o luptă între rațiune și sentimente... este o problemă de care oamenii se lovesc și s-au lovit dintotdeauna și se pare că răspunsul este echilibru.

O problemă reală după părerea mea este: fiecare luptă de acest gen, în fiecare caz, pentru fiecare persoană, are particularitățile ei.

Particularități coordonate ce sunt mereu în schimbare; din această cauza va fi totdeauna dificil ca omul să analizeze nu numai dacă ceea ce simte este în avantajul sau și al celor din jurul sau, ci și veridicitatea acelor sentimente.

- Robert tu știi... îmi imaginez o rază albă de lumina, acel fascicol luminos ce este "dirijat" să "pătrundă" prin sticla unei prisme. Este o "experiență unică" din viață ei de rază.

- Imaginează-ți iubirea mea un suflet ce ar putea simți, câtă durerea? El îndurând acestă frângere. Oare știe de ce trebuie să se sacrifice, știe doar aș...că trebuie să o facă? Dar măcar înțelege care este finalitatea și scopul sacrificiului său?

- Tu, iubirea mea, ce crezi? Întâlnind atâta durere și chin, și chiar renunțare... Întocmai ca o rază, pătrunde, străpunge suprafața atât de dură a sticlei. Este convinsă, știe că este singura care o poate face. Cu siguranță nu se teme de ceea ce o așteaptă... rămâne demnă, trecând "dincolo" se va frânge. Momentul ea îl decide, a hotărât: trebuie, acum trec "dincolo"! Ce e aceasta, ce s-a întâmplat, sunt tot eu? Este într-adevăr surprinzător, înfrângându-și teama, "raza" a devenit "mamă"! Se regăsește în cele șapte "culori" fiecare unică, în felul său colorat de a fi,  sufletul rămâne nemuritor!

Robert prinde mijlocul Clarei încercând să unească degetele cerc, o sărută ...rămân așa câteva clipe, apoi mâinile încep acele căutări, drumul  formelor, unda trupurilor.

- Clara ce ai zis tu acum mă face a fi fericit și în același timp trist...

Vezi tu Clara ? prin trecerea noastră precum și raza, "dincolo" acest aspect mă întristează...

- Iubire, sufletele noastre pereche vor merge așa în eternitate și tu și eu știm că sufletul este nemuritor!

 

Douăzeci de ani mai târziu

O zi de august obişnuită, după terminarea programului de lucru Robert trece pentru câteva minute prin sala de lectură a bibliotecii instituţiei. A scris, vreme de 30 de minute în agenda lui, reciteşte, pentru o clipă ridică privirea şi grăbit salută:

- Servus Ana! Ana bibliotecara se îndrepta către masa lui Robert ţinând strâns la piept câteva cărţi.

- Bună Robert, sunt noutăţile solicitate.

- Ce noutăţi aţi mai primit Ana? întrebă Robert ridicându-se, în acelaşi timp, discret închide agenda şi prinde cărţile pe care Ana parcă nu ştia ce să facă cu ele.

- Numai acestea sunt din domeniu tău Robert, îl anunţă Ana întorcându-se scurt şi destul de sigură pe tocurile sale ce nu păreau atât de confortabile.

Robert aşeză cărţile pe masă, mai aruncă o privire în agendă îşi spune în gând: trebuie, trebuie să fie bine, reacţia Clarei va fi pozitivă. Se ridică grăbit, împinge cu o mişcare sigură scaunul sub masă zâmbeşte Anei părăsind sala de lectură a bibliotecii.

- Sărut mâinile iubire, ai sosit de mult?

- În urmă cu 30 de minute iubire! Veni prompt răspunsul Clarei urmat de un sărut şi o îmbrăţişare.

- Am tot gândit, apoi, dacă să-ţi spun sau nu cum văd eu lucrurile. De ce am ezitat? Pentru că s-ar putea să înţelegi greşit ceea ce îţi voi spune, sau s-ar putea să înţelegi şi, totuşi, să nu-ţi placă ce vei auzii. Am ales totuşi s-o fac, cu toate riscurile posibile, în speranţa că ceea ce-ţi voi spune ne va da de gândit şi ne va face să ne punem atâtea întrebări, să ridicăm probleme care, pe urmă, să ne ridice ele pe noi din punctul în care suntem acum. De ce ar fi nevoie să părăsim locul în care ne aflăm acum? Poate, totuşi, nu e nevoie.

- Robert despre ce vorbeşti tu dragule? intervine Clara întrerupându-l

- Iubire dă-mi răgaz să te introduc în temă.

- Clara, iubire! dacă noi suntem mulţumiţi unde ne aflăm  atunci, într-adevăr, avem de analizat profund. În fond nu ne cere, aşadar, nimeni să ne schimbăm, ne cere doar să fim de acord cu funcţia oferită Clara.

- Clara! Doi ani la specializare management în USA cu posibilitatea prelungirii, asigurare cazare pentru familie…

- Robert, felicitări! Însă sunt atâtea aspecte pe care desigur le vom discuta.

- Copiii Robert!

- Totul trebuie analizat, cum bine ai precizat copiii, Alin este în ultimul an la liceu peste o lună închei anul şi va lua bacalaureatul pentru el nu ar fi probleme. Andra însă este în anul doi la Ştiinţe Juridice nu ştiu ce vom decide!

 

Trei luni mai târziu

- Clara te rog iubire aşază în bagaje şi cartea de pe birou, "Geometria secretă a picturii".

Îi mai despărţeau câteva zile până la zborul peste “baltă” cum îi place lui Robert să spună oceanului, zburau către USA.

Toţi trei erau implicaţi în pregătiri Clara, ajutată de Alin mult mai liber după terminarea examenului de bacalaureat pe care l-a trecut cu succes.

Robert petrecea mai mult timp cu Andra care în urma “consiliului” de familie a hotărât să rămână în România să termine studiile.

 

Şapte ani mai târziu

Linişte apăsătoare.

Deodată un scârţâit de uşă rupe  liniştea, lăsând o undă fină de aer rece să pătrundă în camera plină de amintiri.

Paşii presau  uşor podeaua, încercând s-o îmbrăţişeze temători însă cunoscători ai drumului. Se simţea siguranţa corpului prin mişcări sincronizate adaptate locului. Robert împinse în uşa ce tot timpul era  întredeschisă astfel  făcu puţină lumină în camera imensă ce urma să se deschidă în faţă. Pardesiul lung, întunecă, umbri greoi luciul podelei, curgând în valuri negricioase umbra siluetei sale. Respira sacadat, lăsând un ecou ce se distingea în note, semăna cu o o armonie pe contrapunct.

- Uite, grăi Robert! Am ajuns din nou, poate... pentru o ultimă dată...

Linişte.

Robert era singur în cameră, dormitorul  lui şi al Clarei. Singur în casă. Singur în întreaga viaţă. Pe o rază de cel puţin o galaxie pentru el nu era suflet de om, nu numai în clipele când intră în camera lor.

Începe ploaia.

Robert respiră continuu, în aceeaşi cadenţă, privind nostalgic, ca şi când acolo se găsea un vechi prieten, o veche iubire, un suflet pereche. Picăturile de ploaia loveau în rafale ferestrele tăcute şi ele.  Mâna dreaptă prinde puternic  mânerul scaunului, ochii îi trăda gândirea, în el se desfăşurau veşnicii de cer, glasuri şi rugi, geamăt şi acel atâta dor.

Tăcere, ecouri.

- Doamne! Zise Robert şi lăsă capul pe spătarul scaunului. Părea aproape  ascuns în gândurile sale. Însă ochii  puţin deschişi se mişcau spasmodic din colţ în colţ, încercând să evadeze. Robert atinge cu palma ştergând pe rând arcada şi tâmpla, încercând parcă să trezească  E-ul. Se ridică, speriat. Privi mâinile, cercetând urme, verificând dacă le mai are şi-s la fel cum le-a lăsat înainte să urmărească formele Clarei în camera lor.

De fiecare dată doare gândi … n-o să mai doară de-acum… completă de undeva o voce fantomatică. Robert se întoarse, apucă braţul scaunului şi se ridică, rămâne rezemat de scaun o vreme.

Linişte.

Niciodată nu era nimeni în această cameră … acum tăcere, linişte, ecouri.

Din spate Robert simţi o gheară puternică străpungându-i corpul, carnea, aţoasă, iar oasele păreau că plesneau  ca un lemn despicat de un trăsnet.O căldură plăcută îl învălui corpul, abia izbuti să mai tragă un strop de aer, apoi,  umplându-şi cu sete plămânii. Îşi desfăcu nodul de cravată şi se aşeză pe scaun. Cristalinul lucea pofticios, absorbind şi ultima fărâmă din imaginea Clarei, lăsând chipului aspectul flămând. Încerca să se agaţe de realitate, de imaginea pe care încă o vedea vie, înainte să plece. Se chinuia să apuce cât mai mult, simţindu-şi tâmplele fierte de agonia în care cădea, ca într-un hău gol. Orbita goală se casca grotesc către acelaşi punct unde i se împotmoli şi ochii. Pleoapele îi semănau cu nişte buze muscate, roşii, învineţite .

Trecuse o noapte de la pierderea Clarei... lui Robert îi părea o veşnicie.

Prezentul  meu doarme. Mă văd ca un rătăcit  care nu ştie  unde  se află  şi încotro să se îndrepte. Este o stare pe care o asemăn cu descumpănirea. În faţa acestei tragedii mă simt ca o pată de culoare pierdută în infinit. Mă întreb din nou, a câta oară  de ce atâta durere în linii adusă de săgeţi  în sufletul ce plânge cu  lacrimi de dor ? O inimă ce trebuie să reziste la prezent şi viitor, la tăcere şi la ne întoarcere.

Voi fi îndeajuns de puternic încât să rezist în drumul vieţii?

Privesc seninul cerului  albastru, îţi caut chipul, mi-l doresc să zboare în alergarea lui către mine,  braţelor mele le este dor de formele tale. Iubirea noastră pură s-a acoperit de dor, lacrimi, vis şi durere...

          -  Atâta dor! Murmură Robert, se ridică părăsind camera în care nu va mai putea intra.

Aşezat cu tâmpla sprijinită de tocul ferestrei Robert priveşte cum încet stropii de ploaie îşi căutau drumul şi săpau precum  lacrima în sufletul lui. Picaturile de ploaie alunecau lin, simţea cum se uneau în colţul buzelor într-un zâmbet amar. Deschide fereastra, vântul îi  mângâie fruntea, dezvăluind cute de nori zdrenţuiţi, atinge în trecerea lui părul din  care smulge parfumul trecutului. Primeşte sărutul vântului  în colţul gurii, fără să fie surprins, acel loc unde lacrima sau stropul de ploaie a poposit. Tresare puţin speriat, în oglinda gândului încearcă să privească  amprenta îndrăzneaţă, a înţeles fără cuvinte începutul  şi sfârşitul de gând, în trăiri, în amintiri şi în visul cu ochii deschişi. Chipul Clarei tandru îl caută în adâncul nopţii. Privirea  lui  rătăceşte prin pădurile toamnei în care frunzele formau  cărări de amintiri. Acolo în fereastră îşi stingea setea fierbinte în vârtejurile  florilor de cireş, pe urme de paşi în alb şi roz pe o marea cu valuri verzi. Din nisipul plajelor pustii  prinde în palmă cristale de nisip şi scoici sfărâmate, apropie urechea  să  mai asculte încă o dată şoapte de îndrăgostiţi.

Îşi simţea fiinţa cu tălpile lipite de pământ şi fruntea sprijinită de cer. Privea cu încredere în viitor nutrind că îngerii vor aprinde candelabrele  de lumina sfântă.

Trebuie să merg in România murmură Robert, trebuie...

                                                 ***

Ceasul  din hol bătu liniştit miezul nopţii, undeva într-un apartament la parterul unui bloc dintr-un cartier bucureştean, Robert inca mai soarbe din cafeaua rece fumand ţigară dupa ţigară.

În zare întunericul  încerca să ascundă o lumină roşiatic gălbuie, se mai zbat  fărâme de lumină articulate în ploaia fină ce acoperea cartierul. O linişte ce  cuprinde totul, ca o mantie neagră, pufoasă şi adâncă. Din când în când se auzea cadenţa paşilor apăsaţi pe asfaltul ud al trotuarului ce trece impunător prin faţa ferestrei, paşi armonizaţi de uşorul suflu al respiraţiei celor grăbiţi prin ploaie să ajungă acasă.

Urmează o tăcere, liniştea cuprinde parcă şi cerul, ploaia fină, ce parcă se temea să cadă, mângâind  uşor lumea, pomii goi, casele posace de peste drum şi străzile pustii.

Continui să privesc prin geamuri cu urme de stropi  nicio vietate totul doarme. Lumina  stradală marca stâlp cu stâlp, singura lumină ce se putea zări, ea şi strania  gaură neagră ascunsă în imensitatea cerului. Liniştea era dureros de apăsătoare, de parcă ar fi fost acolo încă de la facerea lumii.  Oare, asta-i liniştea de atunci când nu era nimic în nimicul de univers unde suntem acum noi? Tăcere, cine să-mi răspundă ?

Este mult trecut de miezul nopţi şi Clara nu a venit, cu ani în urmă venea cu plăcere să ne iubim, ca mai spre dimineaţă să privească zorile prin fereastra din sufragerie. Nu se aude zgomot, nu voce de om, nici gând… nici măcar eu. Este rece chiar frig, frigul  ascuţit mă opreşte să caut răspuns  ploaia fină ce tocmai a încetat îmi înfundă poarta către somnul viu. Privesc, ridicând cu greu ochii de pe locul unde obişnuiam mai demult să facem dragoste eu şi Clara, să facem cărare din hainele aruncate intro grabă necontrolată dominaţi de trăiri intense. Privesc prin geam felinarul îmi arată unde-i stâlpul, şi, ştiu că undeva pe acolo trebuie să cotească la dreapta, acolo dispărea corpul Clarei ca înghiţit de colţul străzii. Nu mai fusesem pe străzile acestea, de atunci sunt 35 de ani  de când eram student, acum par uitate de lume.

Vreme lungă de-atunci...şi totuşi timpul a murit înainte s-ajung să revăd locuri pe care nu  ai cum să le uiţi.

Se aude un şuierat, vântul vuieşte încet, aşa cum a vuit întotdeauna la răscrucea aceasta, când era singurul martor al nopţilor noastre de dragoste, atunci, parcă  rostea o rugăciune într-o limbă demult uitată, încercam eu şi Clara în joacă să desluşim, martoră a unduirilor noastre. Mă opresc. Ascult. E aceeaşi voce, e acelaşi vuiet, în acelaşi colţ. Imaginile prind contur firav. Văd aievea trupul în mişcare ce deschidea încet amintirea Clarei. Privesc un mic grup de copii, alergând haotic, cu haine sărăcăcioase, râzând, chicotind, strigând, se pierd pe străzile laterale. Îmi frec tâmplele uşor, mă scutur, strângând cu putere pleoapele, caut imagini… imaginile apar şi  dispar. Însă vuietul rămâne. Vocea se aude, venind, parcă din străfundurile pământului. Privesc uimit, curios. Dau să ies în stradă, da, îmi zic! Să plec… Am de parcurs o distanţă bună  până la maşină, rămasă în parcarea din spatele blocului.

Noaptea-i grea cu vreme tăioasă ca şi amintirile, păşesc încet, nevrând să mă desprind de colţul ce odată îmi era leagăn în noapte. Mă opresc. Ascult.

Mă uimesc! uimire fără margini. Vocea vântului grăieşte sacadat, ca venind din pieptul unei mulţimi iar mai apoi o singură suflare parcă  încercând să vorbească pe fiecare pulsaţie de sânge a mea, urc în maşină mai arunc o privire către colţul atât de pustiu al străzii, plec lăsând în urmă aburul ţevilor de eşapament în forma ciudată privită prin oglinda retrovizoare.

 

(va continua)

 

      

[Sofia Sincă]

Deşi textul tratează o perioadă foarte lungă de timp, vreo 35 de ani, acţiune este foarte puţină. Formularea se bazează pe meditaţii interioare, pe acţiuni ale sufletului, ale gândului.

Viaţa... ca viaţa. Începe cu tinereţea, cu visele şi năzuinţele ei, cu puterea conferită de vârstă, se continuă cu cea de mijloc, unde dacă destinul este în concordanţă cu idealul, întâlneşti şi sufletul pereche, idealurile se contopesc, copiii reuşiţi apar, apare şi norocul vieţii: slujbă în SUA... care, din păcate curmă echilibrul familial, se pierde şi puterea odată cu vârsta.

George textul trebuie recitit şi corectat. Ai greşeli typo câteva, multe virguliţe, căciuliţe de pus sau de luat şi chiar de reformulat în vreo două-trei locuri.

Am citit  cu deosebită plăcere şi am trăit alături de gândurile tale, Sofy!

Aştept continuarea.

[Corina Militaru]

Semn de lectura.

Astept continuarea.

Cu prietenie,

[Antonella Mocanu]

"Calc nisipul deşertului ce aduce mirosul trist fără gust al dunelor. Aştri se ivesc atât de reci parcă părăsiţi de lumina grăbită să cadă peste imensul nimic, întuneric."

  O bogatie de trairi interioare de ganduri si sentimente nutrite de suflet. Pasaje din viata personajului redate cu mult talent.

 Aprecieri, George!

Cu prietenie,

Antonella 

[Vasilisia Lazăr]

Transferat în Bibliotecă.

[Vasilisia Lazăr]

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

        (în bara de sus)

[Sofia Sincă]

George, eu zic să postezi fiecare fragment ca pe un nou blog, şi zici capitolul nr... În acest fel rişti să nu fie citit. Rămâne mult în spate.

Este doar o propunere, Sofy!

[Antonella Mocanu]

O completare plina de esenta si umor care contribuie la "imbracarea" romanului. Intuiesc ca ma sunt inca multe de spun.

Mult succes si inspirate, George!

Cu prietenie,

Antonella

[Irina Lucia Mihalca]

"Privește dacă vrei să vezi, ascultă dacă vrei s-auzi. Eternitatea din inimă ta îți va arata drumul.."

Am citit cu placere acest minunat fragment! Felicitari, George!

Cu bucuria lecturii, Irina

[Irina Lucia Mihalca]

Voi reveni cu drag...chiar daca o ma confuzi, se pare!

Cu zambet,

               Irina Lucia

GHEORGHE SERBANESCU a spus :

Multumesc Mihaela pentru lecturat, comentariu si aprecieri. Te astept sa revii , voi  continua sa postez pana la finalizarea romanului.

Cu prietenie,

George

Irina Lucia Mihalca a spus :

"Privește dacă vrei să vezi, ascultă dacă vrei s-auzi. Eternitatea din inimă ta îți va arata drumul.."

Am citit cu placere acest minunat fragment! Felicitari, George!

Cu bucuria lecturii, Irina

[Irina Lucia Mihalca]

Nu-i nicio problema, George. Am zambit de cand am citit.

O seara placuta!

GHEORGHE SERBANESCU a spus :

Irina Lucia te rog sa ma scuzi nu a fost confuzie! Te cunosc desigur, am raspuns de pe cell (nu e scuza) si am gafat!

Cu prietenie,

George
 
Irina Lucia Mihalca a spus :

Voi reveni cu drag...chiar daca o ma confuzi, se pare!

Cu zambet,

               Irina Lucia

GHEORGHE SERBANESCU a spus :

Multumesc Mihaela pentru lecturat, comentariu si aprecieri. Te astept sa revii , voi  continua sa postez pana la finalizarea romanului.

Cu prietenie,

George

Irina Lucia Mihalca a spus :

"Privește dacă vrei să vezi, ascultă dacă vrei s-auzi. Eternitatea din inimă ta îți va arata drumul.."

Am citit cu placere acest minunat fragment! Felicitari, George!

Cu bucuria lecturii, Irina