Dulce-amar XII

[Sofia Sincă]

La două zile după sosirea scrisorii îşi făcură intrarea în casa Evei, securiştii din nou, aceiaşi.
- Cunoştinţe vechi. V-a fost dor de noi, doamnă? întrebă cam plictisit şi iritat unul dintre ei, un tip între două vârste, cu chip frumos şi statură atletică.
- Nu... prea... să vă spun drept, replică Eva, deşi prezenţa lor însemna ştiri despre băieţi şi mai ales, a faptul că ei sunt în viaţă, indiferent unde.
- O cafeluţă doriţi? reveni, la intenţii mai bune.
- De ce nu?
După ce tava cu ceştile de cafea apărură pe masa din sufragerie, fără prea mari introduceri, înaltele personalităţi îi aduse la cunoştinţă că fiul ei Roberto, împreună cu ceilalţi doi băieţi se aflau într-un lagăr al refugiaţilor, din Turcia. Şi cum Turcia nu era ţară comunistă, nu avea nici un acord cu România să-i trimită înapoi.
Eva respiră uşurată... simţi cum se eliberează de tot stresul de două săptămâni aproape, de nopţile de coşmar consumate cu tot felul de scenarii, de imaginea vacarmului prin care a fost nevoit să treacă fiul său.
- Vă convine? întrebă unul dintre bărbaţi, cu dublu înţeles.
- Îmi convine că trăieşte, în primul rând, apoi îmi convine că nu au ajuns la bulgari să-i aştepte din nou închisoarea.
- Deci, ştiaţi de planurile lor... ştiaţi pe unde aveau în gând să se refugieze...
- Nu, nu ştiam nimic, nici prima dată şi nici acum. Însă nu cred că va rămâne secretă scrisoarea trimisă de Horia, părinţilor lui.
- Ştim doamnă. Avem cunoştinţă de acea scrisoare.
A urmat o privire fugară prin camera lui Roberto, prin tot apartamentul, mai sumară decât data trecută. Mai mult zăboviră lângă maşina de tricotat, schimbând priviri între ei. Au plecat destul de repede, amintindu-i din nou, că nu-şi fac decât datoria.
Rămasă singură, Evei îi venea să sară într-un picior şi să strige: Evrica! Evrica! Uită de regretul cel mare, acela de a pierde acest fiu drag şi de imposibilitatea de a-l vedea pentru cine ştie cât timp. Important era că trăieşte şi va ajunge să-şi împlinească visul, atât el, cât şi prietenii lui.
Aurora trecu pe la ea. În ultimul timp rărise vizitele considerabil, deoarece avea cu totul altă preocupare. Avea un amant şi-şi petrecea aproape tot timpul liber cu el, în alt cartier. Îi spuse Evei că n-o interesează unde este Tibi, că de fapt ei doi de multă vreme nu se mai înţelegeau. Nici nu a ştiut când a plecat la mare. Aşa că îi era indiferent dacă este acasă sau în Honolulu şi că nu mai vrea să ştie de el. De fapt ea va divorţa de Iovu, se va muta undeva cu amantul ei, după ce şi acesta va divorţa.
Repercusiuni mari suferi, tot Miruna. De această dată fusese chemată la miliţie cu citaţie, într-un birou apropiat de cel al mamei sale. I se puse în vedere foarte ferm, de către un tovarăş, să înceteze prietenia cu acel băiat, al cărui frate a fugit din ţară şi s-a aliat cu capitaliştii, care va vinde secrete despre români, iar mama lui nu se ştie din ce trăieşte, devenind şi ea dubioasă, suspectă. Ei aveau cunoştinţă că primeşte bani din Franţa şi că are un amant militar care o întreţine, dar se vor interesa ei şi de acesta. Ameninţările merseră atât de departe, încât putea urma excluderea din facultate. Miruna primi zâmbind ameninţările, ştia de unde se trag şi nu spuse nimic. Afişă de la început un zâmbet ironic şi plecă cu el acasă, unde izbucni. Iscă un scandal aprig mamei ei, în timp ce-şi strângea câteva lucruri într-un geamantan.
- Nu credeam că eşti în stare de aşa ceva. Ce urmează? Să mă bagi în puşcărie? tună şi fulgeră, Miruna.

- Nu ştiu despre ce vorbeşti... Miruna, se prefăcu mama cu glas mieros.
- Nu te preface. Nu tu m-ai chemat la colegii tăi, să mă speri? Află că nu m-am speriat şi la Fery nu renunţ. Plec la cămin.
Căminul de feţe era vizavi de blocul lor.
- Cum să pleci la cămin? Ce va zice tata?
- Să-i spui şi pentru ce plec.
- Miruna... te rog, nu pleca că ne facem de râs. Uite îţi promit că nu-ţi mai zic nimic...
Miruna se aşeză pe marginea patului şi începu să plângă în hohote, după ce mama ei părăsi camera. Nu se mută de acasă, dar o şi mai mare prăpastie se căscă între ele.
Prin noiembrie, Eva primi un telefon de la un bărbat, în limba maghiară. În câteva cuvinte auzite sacadat, persoana din Ungaria îi aducea veşti despre Roberto. Fusese în Turcia în excursie şi vorbise cu el. Fiul ei îl rugase să o sune, să-i spună că e bine şi că speră să ajungă în America. El încercase de multe ori să sune acasă, dar telefonul sună numai ocupat. De fapt convorbirea fu foarte scurtă, telefonul se întrerupse brusc. Fericita veste îi ridică moralul, visa cu ochii deschişi, cânta de bucurie. Împărtăşi tuturor prietenelor ce intrau în casă ştirea despre fiul ei drag, Timeei şi restului de familie.
Prin toamna lui '89 evenimentele politice din ţară erau tot mai tulburi. Se aştepta ceva, nimeni nu ştia ce, dar veştile care începuseră să transpire, erau că în Ungaria viaţa cetăţenilor se schimbase în una mult mai lejeră, în Polonia revolta sindicaliştilor limpezea situaţia ţării, în Rusia, Gorbaciov devenea tot mai transparent şi mai modern. Criza economică se adâncea din ce în ce mau mult, după ce Ceauşescu, prin voia sa personală a înţeles că trebuie să achite toate datoriile externe, să nu depindă de nimeni. Rafturile alimentarelor erau tot mai goale. Tot ce se considera mai bun, materiale de construcţii, meseriaşi şi bani luau drumul Bucureştiului pentru impunătoarea construcţie, Casa Poporului. Circulau veşti printre statisticile materialelor de construcţii, că cele necesare colosului din Bucureşti echivalau cu cele ale zidul chinezesc. De fapt, cu acea parte a lumii voia el să ne asemănăm, cu ei se întrecea în megalomanie. În toată ţara, macaralele îşi întindeau braţele nemiloase, se construiau blocuri mamut în urma raderii controlate ale caselor, ale bisericilor sau ale altor edificii istorice. În Piteşti se construia o hală enormă, pe vreo trei mii de metri patraţi, care avea să fie destinată unei cantine populare, comună întregului oraş. Tot model chinezesc. Clasa muncitoare avea să primească mai puţin bani la salariu, iar gospodinele nu aveau să mai gătească. Toată lumea era obligată să mănânce la cazan, copiii la cantine şcolare. Ideea semăna groază în inimile gospodinelor, a româncelor cu talent şi tradiţii în ale gătitului şi în special al produselor de cofetărie. Avea să dispară renumita, savuroasa plăcintă cu carne a Getei şi prăjitura Televizor sau Regina Maria, a Evei.
Deşi era destul de primejdios să batjocorești orânduirea politică, adică să satirizezi mărețele realizări socialiste, glasul românului nu tăcea, iar cel mai iubit dintre români avea să fie numit chiar de către oamenii lui, de către nomenclaturişti, înainte de ultimul congres al partidului comunist, Ceauşescu Reales şi tras prin bancuri savuroase.
Sătui de dictatura ideilor măreţe, ajunşi la limita sărăciei şi răbdării, tinerii au forţat nota, au profitat de primul motiv să schimbe societatea comunistă. Prin curajul lor şi dorinţa de a pune în practică idealuri nobile de civilizaţie, sub numele frumos ce se chema democraţie, necunoscută românilor, au început revolta. Urmare a schimbărilor din Europa, dar şi a întregii naţiuni române, urmare a curajului tinerilor din Timişoara revolta a continuat în Bucureşti, la ultima adunare populară, unde mogulul mai promitea câte 10 lei studenţilor. În câteva zile se dovedea şi în biata Românie că nimeni şi nimic nu stăpâneşte pământul, nici măcar un paranoic ca Ceauşescu. Cel mai însemnat fiu al poporului, priceput la toate şi soţia lui şi-au luat tălpăşiţa cu un elicopter, manipulat chiar de consilierii lui, şi ei cu mai multe feţe. Un Stănculescu care şi-a pus piciorul în ghips pe 21 decembrie şi pe 22 l-a dat jos, un Chiţac care s-a dat după cum a bătut vântul revoluţiei.
Aduşi la ''judecata de apoi'', printr-o mascaradă judecătorească, poporul hămesit de ştiri a văzut la televizor doar doi bătrânei neputincioşi. El cu pielea atârnândă pe braţ, crezându-se vânjos, întindea mâna sfidător să i se ia tensiunea foarte mândru de sănătatea şi puterea lui, foarte sigur că poporul şi marea adunarea naţională îl va salva, doar îl iubea atât de mult. Ea, Elena, semăna foarte tare cu femeile de seamă ei, cu o bătrânică, ţărancă sadea cu basmaua căzută neglijent pe ceafă,  fără suită în juru-i. Rădăcinile părului încărunţit se vedeau destul de bine. Pe semne revoluţia o prinsese cam nevopsită şi necoafată. Arogantă... da, ameninţând cu colegii ei de studii: "O să vă audă colegii mei!’’ Bieţii caraghioşi, nu au crezut până în ultimul moment că sfârşitul lor era atât de aproape. Câteva focuri de armă în ziua de Crăciun le-a curmat vieţile, atât de "importante’’. De fapt cu asta a murit simbolul comunist doar, nu şi produsele lui, care se pare vor dăinui în veci peste România.
Au urmat destituiri de directori de şefi de birouri, desfiinţarea partidului comunist, scos în ilegalitate, cu toate instrumentele lui de exploatare şi îndobitocire şi îndoctrinare a poporului, minuţios construite în cei patruzecişicinci de ani ai comunismului.
Pentru Eva, bucuria cea mai mare însemna faptul că va putea lua legătura cu fiul său refugiat, ceea ce se şi întâmplă. Bucuria nu avu margini în ziua de Crăciun, la primul telefon primit de la Roberto.
- Mama... buna mea mamă... Ce faceţi? Este adevărat că nu mai este comunism în ţară?
- Roberto... cât de fericită sunt să te aud... Da, e adevărat. Poţi veni acasă. Nu cred că ţi se va mai întâmpla ceva.
- Mama, eu nu mai vin în România. Eu doresc cu tot sufletul să ajung în SUA.
Îi povesti apoi, că e foarte bine, că prestează muncă de ghid în limba maghiară, conducând vizitatorii prin Istanbul şi că o aşteaptă în vizită în Turcia, pe ea şi pe Claudia. Lagărul refugiaţilor unde se aflau era destul de lejer, le permitea să lucreze, dacă-şi găseau. Tibi muncea la un comerciant şi datorită faptul că era mai negricios şi mai scund, putea foarte uşor fi confundat cu un turc sau cel puţin cu un arab. Horia, nu se preta la orice fel de muncă. El pierdea timpul prin lagăr sau prin oraşul cosmopolit întins pe două continente, mare cât jumătate din România.. De fapt, ei aşteptau aprobarea ambasadei Americii, de intrare în stat ca exilanţi, în urma declarării azilului politic. Nu era uşor. America selecta foarte drastic pe cei ce doreau să trăiască sub faimosul lor drapel. Politica americană conferea un anume statut în societate ca emigrant, după multe teste sofisticate ce se bazau în primul rând, pe gradul de inteligenţă a individului. Li se oferise ţări în Europa şi în Asia, ţări cu tradiţii democratice. Li se oferise Australia, dar băieţii rămâneau fermi pe poziţie: nu doreau decât SUA. Terminară convorbirea cu promisiunea de a reveni Roberto cu un alt telefon. Pentru a suna în Turcia din România însemna lux ieşit din comun, mulţi bani, pe care Eva nu şi-i permitea.
Vorbi mult şi cu Timeea şi ginerele ei, cu Imre mic care ştia să spună "buni". Schimbară impresii şi veşti despre revoluţie, fiecare aveau să povestească mersul ei din oraşul unde trăiau. Le spuse despre Roberto şi speranţa lui de a ajunge unde şi-a propus. Una dintre veştile mai puţin plăcute era aceea că bunica Haşoty suferise un accident vascular cerebral şi nu mai era în depline facultăţi mintale.
Inima Evei mai bătea înfiorată pentru încă o persoană. Pentru Tudor. Militar de carieră, fiecare clipă putea aduce cu ea neplăcutul. Circulau veşti de tot felul, din fiecare localitate altele, una mai dramatică decât alta, despre terorişti şi prinderea lor, despre morţi militari şi civili. De dinainte de 18 decembrie şi până în 15 ianuarie, Eva nu a primit nici un telefon de la Tudor. Cu inima strânsă şi cu urechea ciulită, fiecare apel telefonic spera să fie al lui. Timp de coşmar, timp în care-şi împărţea inima între dulce şi amar. De multă vreme bucuriile ei nu puteau fi depline. Un ochi râdea şi unul plângea. Se putea bucura de telefoanele aproape zilnice ale lui Roberto, de lejeritatea devenită spontan în relaţia lui Fery cu Miruna, ai cărei părinţi lăsară garda jos, spre crunta ei nedumerire.
- Eva... Ce faci? se auzi în sfârşit glasul lui Tudor. Sărut mâna, te iubesc!
- Ah... Tudor... În sfârşit... Eşti bine, dragul meu? Mi-a atât de dor de tine...
- Da iubito. Şi mie. Iarba rea nu piere.
- În special cea din jurul meu...
Vorbiră multe, aveau să-şi spună multe. Tudor jubila că fusese avansat în urma unei fapte de bravură pe care avea să i-o spună verbal, iar la vestea despre Roberto vibra de bucurie. Îi ceru număr de telefon să poată vorbi cu el şi-i promise că vor pleca împreună în Turcia, cu maşina.
Călătoria a putut fi pusă în aplicare abia în martie. Cel mai mult a durat obţinerea paşapoartelor. Fiecare român pentru a avea ceva palpabil, pentru a percepe schimbările revoluţiei dorea să intre în posesia acestui act, chiar fără a uza vreodată de el, act inaccesibil până atunci şi visat de orice cetăţean al ţării.

În sfârşit, farurile Daciei, cu cei doi, spărgeau gospodăreşte întunericul nopţii, sfidând stropii reci de zloata zăpezii lui martie. Claudia nu era cu ei, deoarece nu o lăsară părinţii şi apoi se auzea că-şi făcuse un alt prieten. Idealurile ei nu se potriveau cu ale lui Roberto.
Ineditul drumului şi dorinţa arzătoare de a-şi revedea fiul se prelungi cu statul prin vămi. Pierdură mult timp pe la cozilor fără sfârşit ale turiştilor, dornici de a ieşi din ţară către alte meleaguri, pentru a afla gustul nou al libertăţii, dar şi pentru ceva comerţ. Se împletea foarte bine, curiozitatea noului, latura excursionistă cu cea mercantilă a românului, aceea de a-şi scoate măcar cheltuiala drumului.
Regăsirea cu Roberto, cu băieţii a făcut să alunge gândurile negre ale Evei, să uite temerile de câteva luni bune.
- Mama!!! Sări Roberto în braţele ei şi se îmbrăţişară strâns şi îndelung.
Fiind minionă şi el înalt şi lat în spate cât un urs o ridică uşor în braţe şi o învârti de câteva ori. Apoi se îmbrăţişară fiecare cu fiecare. Băieţii arătau foarte bine, mult mai bine decât erau acasă. În privirile lor limpezi strălucea dorinţa de realizare a idealurilor îndrăzneţe propuse, precum şi bucuria revederii celor dragi. Părinţii lui Horia fuseseră în februarie să-l viziteze. Doar Tibi nu primea pe nimeni, însă se consolă cu venirea Evei şi a lui Tudor, de fapt a doua familie a lui. Petrecură două zile împreună, zile de distracţie şi de conversaţii. Făcură multe poze, toate sub egida bucuriei, a fericirii revederii, imortalizării acelor momente unice din viaţă.
Povestiră şi aventură vieţii lor. Ajunşi în Mamaia în acea zi de vară au tras undeva la marginea mării, au pus barca pe apă şi au legat-o de un stâlp, pus se pare anume pentru bărci. Rucsacul cu merinde, apă, benzină şi busolă l-au ascuns în nişte boscheţi ceva mai departe, până în noapte, când aveau de gând să ia aventura în piepturile lor tinere. Au dus apoi, maşina la locul indicat domnului Savu şi au pus scrisoarea la poştă. Totul ar fi fost perfect dacă nu ar fi dispărut rucsacul. Se părea că nu erau singurii care treceau pe acolo. De fapt, în condiţii normale, stabilite de ei, după multe calcule, drumul până în Turcia dura o noapte şi o zi, pe mare.  Considerând că pot îndura acest timp lipsa mâncării şi a apei au plecat spre Turcia, ignorând chiar şi busolă. S-au ghidat după lună şi după stele. Au ajuns foarte uşor în largul mării, dar după terminarea benzinei ce le-a ajuns doar în noaptea aceea au fost nevoiţi să tragă la vâsle. Ziua se ghidau după soare, însă când acesta se ascundea după câte un nor, pluteau în derivă. A venit următoarea noapte, cu stele pe cer şi lună, aproape tot timpul, însă cunoştinţele lor astronomice nu erau foarte perfecţionate. Vâsleau pe rând, odihnindu-se, hămesiţi de foame şi deshidrataţi. Planul avea să le joace feste fără busolă, malurile turceşti nu se întrezăreau. Le rămăsese un ceas de mână, dar se dovedea a fi fără nici un ajutor. A mai urmat o zi, tot fără apă. Palmele neobişnuite cu trasul la rame se răniseră repede, sângele începuse să curgă neîncetat, iar la contactul cu apă sărată a mării, durerile deveneau insuportabile. În noaptea următoare se lungiră în barcă şi aşteptau voia Celui de Sus. Se treziră prizonieri ai mării, urmând calea destinului. Se rugau să se întâlnească cu orice ambarcaţiune, fie şi românească sau bulgară, pentru a le salva vieţile. Însă nu s-au întâlnit cu nici un fel de vas. Noroc cu o ploaie de scurtă durată care i-a răcorit puţin şi au putut soarbe câteva picături de apă. Dimineaţa i-au trezit nişte glasuri, o limbă necunoscută lor. Nişte pescari turci, în marea reveriilor matinale dintr-un început de zi, plecaţi după calcan au văzut o barcă plutind agale şi au fost curioşi să vadă câţi români sau bulgari se aflau în ea. Nu erau primii ce se aventurau în astfel de evadări, riscându-şi vieţile. I-au luat în vasul lor, le-au dat apă şi mâncare, le-au oblojit rănile cu ceea ce aveau pe vas. În câteva ore, după ce pescarii şi-au aruncat năvoadele i-au luat la ei acasă şi s-au putut odihni într-un pat tare din lemn dintr-o căsuţă pescărească, lângă o cherhana, unde dăinuia miros profund de peşte pe câţiva kilometri. Oricum li s-a părut un lux, faţă de tangajul mării sub soarele dogorâtor al lui iulie. În zilele următoare au plecat împreună cu pescarii la un sediu al poliţiei turceşti, unde au declarat azil politic. A urmat lagărul emigranţilor şi toate celelalte în vederea obţinerii vizei pentru SUA.
Eva şi Tudor ascultară cu gurile căscate şi nu putură decât să-şi exprime bucuria că sunt în viaţă.
S-au îmbrăţişat mult la plecare, cu multe promisiuni şi cu asigurarea că se vor revedea în condiţii excelente.
- Data următoare, fie să veniţi după mine în America, erau cuvintele de despărţire ale lui Roberto.
- Să fie! ură Tudor.
Cei doi ajunseră cu bine în România. Înţelesese încă o dată cât de bine este să iubeşti şi să fii iubit. De fapt e singura binecuvântare pe pământ. Ce mai contează împrejurările sau mici amănunte neconvenţionale. Repetau cu voluptate paşii iubirii sufleteşti şi fizici, într-o continuitate acerbă a relaţiei. Dorinţa era mai presus de toate problemele, obiective sau nu, ale împrejurărilor.

Va urma

[Corina Militaru]

Semn de lectura. Mi-a placut si acest fragment.

Sunt cateva erori pe care sunt sigura ca le vei corecta la o recitire.

Inteleg ce inseamna scrierea unui text asa de lung.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Ok, un episod în care Eva are parte de o clipă de fericire...

Fug să citesc şi XIII...

Cu prietenie, 

[Sofia Sincă]

Mulţumesc mult prieteni, pentru că rezistaţi unui lung şir de scrieri... interesante sau mai puţin interesante. Ştiu, e greu de citit pe monitor bucăţi mari.

Cu stimă pentru voi, Sofy!