REVELAŢII INTERZISE

[Exemplu de Titlu]

Trecusem de vârsta majoratului, păream mai bărbat dar rămăsesem necopt, întârziat, adolescentin, dar activ, prea activ și... neselectiv. Între escapadele păcătoase fără frâu şi cumpătare, stors până la epuizare, mă simţeam mizerabil, îmi era silă de mine, mă autorepudiam, mă mustram şi mă sancţionam retras în carapace, jurându-mi cuminţenie şi să mă lepăd de apucăturile carnale. Încercam să îmi spăl conştiinţa cu tinctură de lecturi, cu parfum de poezie, cu esenţă de cultură... Din aiurea, în asemenea intervale de meditaţie, reculegere și căinţă, întors din rătăciri, primeam tainic doze de impresii şi senzaţii de la o sursă dinafara fiinţei şi trăiam experienţe spirituale care m-au marcat... Poate și din cauza oboselii, a epuizării, a nesomnului cronic, a combustiilor excentrice şi excesive, a refulărilor hormonale, mă prăbuşeam când și când în sfârşeală şi, vârât în aşternutul primitor, cu porii şi supapele deschise, nu izbuteam să adorm. Deşi toropit, rămâneam treaz, în stare de veghe, incapabil să mă mişc, abia respirând... Deveneam, deodată, un vizionar al unor scene suprarealiste, himerice, stranii, mistice... Un spectator.actor al unui miraj la cote paroxistice. Înapoia pleoapelor închise, ca de fontă, dincolo de hăul mental, ca pe un ecran real, tridimensional, vizionam „filmul” de noapte pe care subconștientul îl inventa şi îl derula galopant, repetitiv... Conştientizam fenomenul, devenise un exerciţiu, îmi era extrinsec, vizualizarea elaborată mi se proiecta pe ecranul cortexulul iritându-mi şi celelalte simţuri, împotriva voinţei. Vizionam o avalanşă imagistică, la început confuză în cinetica secvenţelor. Învăţasem să extrag, să memorez, să întipăresc sumarul unor scene, chipuri mai ales...Trecusem de un nivel primar, mă motivam şi mă mobilizam şi, cu mari eforturi de voinţă, reuşeam să mă rup, să renunţ, să încetez vizionarea, să mă reîntorc în unica lume pe care o acceptam pe atunci: realitatea dualistă, pragmatică, fizică şi metafizică. Mulţumit că „învăţasem” să mă deblochez la moment, „ asistam” curios şi extaziat la etapa iniţială, generică, a unui „lung metraj” de ficţiune nonfictiv(!), la proiecţia secvenţială rapidă, ameţitoare a mii de instantanee redându-mi personaje, portrete vii, mişcăndu-se în cele mai bizare mimici, gesturi și ipostaze. Desluşeam la început predominant trăsături antropoide ante-preistorice, apoi chipuri aproape umane, timpurii...De la precursorii ancestrali din vechimi atemporale, cu înfăţişări sălbatice, de primate, la portretele vii paleontologice, neolitice şi moderne, derularea imaginilor încetinea, sesizam deceleraţia, metamorfoza, modelarea... Aşteptam „cuminte” încetinirea și oprirea rolei (!), a tamburului cinematic. Se oprea de fiecare dată, invariabil, la acelaşi unic chip cu fizionomia inconfundabilă: bărbatul frumos, mai frumos decât o femeie, cu ochi albaştri-verzi sidefii, gene lungi, sprâncene subţiri deasupra nasului delicat, buze uşor răsfrânte şi arcuite, barbă îngrijită, păr în şuviţe până la umeri... În jurul lui, în eter, izvorându-i din carne prin cămaşa albă şi lungă, o aură crepusculară irizând luminiscent... Îmi apărea surâzător, prietenos şi cald, afişa un zâmbet inocent, smerit şi candid, mă privea...Ţinea palmele împreunate în dreptul inimii, se ruga...Peisajul în care mi se înfăţişa era cerul planetar, bolta nocturnă spuzită de milioane de stele nefiresc de mari şi strălucitoare, iar jos, departe, recunoşteam relieful nostru românesc unic: fluviul, delta, marea, oraşul, cartierul, strada, casa şi patul meu de pe care, uimit, fascinat, paralizat de emoţie şi beatitudine, priveam cerul deschis din încăperea parcă fără tavan şi acoperiş. Cu eforturi teribile mă scuturam şi săream în capul oaselor, respiram în sincopă, imaginea încă persista pe retină, mă grăbeam să aprind veioza, să dispară... În această ”fază” mă opream de fiecare dată, mă deconectam de la sursă. Mă temeam să merg mai departe, să-i înţeleg Omului acela murmurul și gesturile când mă fixa îngăduitor, pătrunzător şi hipnotic. O singură dată mi-am asumat curajul să depăşesc punctul critic. O singură dată mi s-a permis... Mă pregătisem meticulos, noapte de noapte, lucram volitiv la planul pe care mi-l propusesem, exersam, îmi instalasem „transfocatorul” imagistic, mental, intram în atmosferă, îmi reglam respiraţia, transpunerea... După proiecţia chipurilor himerice în evoluţie, am ajuns curând la clişeul mesianic. Surâsul complice mie, palmele la piept în gestul rugăciunii, buzele murmurând imperceptibil, splendoarea cerului şi planetei, fiinţa mea în relaxare impusă şi încordare supusă, senzaţia hipnotică.... Am rezistat, am rămas ţintuit, am izbutit să depăşesc momentul... Pot destăinui doar atât: şi-a dezlipit palmele, a întins braţul stâng şi, cu degetele răsfirate şi palma deschisă a „măturat” fulgerător tot cerul. Din vârful fiecărui deget a ţâşnit câte o rază orbitoare, în evantai. Una dintre lumini, ca un fascicul emis de un proiector, a trecut prin mine, aşa cum mă aflam cu faţa în sus, cu ochii spre cer, cu suflarea tăiată. Nu am murit, nu m-am dizolvat , nu m-am spulberat şi, puţin mai târziu, m-am ridicat în capul oaselor şi, pentru prima oară, nu am aprins veioza de pe noptieră...
Romeo Tarhon, din ciclul ”Proze paradoxale”

[Sofia Sincă]

Foarte interesant... fascinant. Ai descris o decorpolarizare, o trecere în lumea eternă, pentru o clipă. Probabil că multe fiinţe o pot face, dar este foarte periculos. Poate interveni cazul în care nu te mai întorci.

Nu ştiu dacă chiar ai exersat, dar stiu că ai descris foarte convingător. Şi totul, de la mult studiu.

Cu admiraţie deosebită, Sofy!

[Corina Militaru]

O altfel de cunoastere. Transcenderea  realitatii perceptibile si in final a fricii.

Frumos scris,

[Ion Lazăr da Coza]

Proza curge lin. Subiectul bine abordat. Citit cu plăcere.

da Coza