Săgeata lui Cupidon XI (titlu provizoriu)

[Stefana Ivanescu]

Luni, 30 iunie 1995

Dragoş – ora 13:00

 

Am adormit lipiţi unul de altul într-o îmbrăţişare tandră, mulţumit în sufletul meu. Şi ea pare mulţumită. Vom vedea ce va mai aduce timpul!

Se aude zbârnâitul ceasului. Am dormit doar trei ore. Nu îmi vine să mă dau jos din pat. Flori se cuibăreşte mai bine în braţele mele, nici ea nu prea are chef să se scoale. “Fac eu cafeaua”? o aud în cele din urmă. “Nu, ţi-am mai spus, eşti musafira mea specială, vei fi servită”!

            ...La serviciu îmi fac treburile calm, liniştit. Toţi colegii au observat schimbarea. “Ţi-a prins bine Bucureştiul” remarcă Cornel când ieşim la o ţigară. “Da, am luat decizii definitive. M-am despărţit în fapt de Simona, am luat fetele în îngrijire, le-am dus deja la părinţi. Vom face teste de paternitate după ce va naşte. Ne-am înţeles, a rămas ca avocaţii să pună lucrurile la punct”. “Şi cu Flori cum rămâne”? “Deocamdată este bine. Am discutat cu părinţii despre ea. Vreau să ne căsătorim. Sunt însă o mulţime de probleme. Ea ştie că am cam umblat cu una şi cu alta, va avea încredere în mine? Apoi nu i-am spus nimic despre familia mea. Ştie ceva de la voi?” “Nu, nu ne-a întrebat nimic şi nici noi nu ne-am amestecat. Trebuie să afle de la tine. A discutat însă cu Diana”. “Ce a interesat-o”? “Vrea să te cunoască mai bine. Cum te porţi la serviciu, cum îţi îndeplineşti sarcinile, cum te privesc oamenii... A remarcat că eşti excesiv de autoritar. Diana i-a explicat cum este pe şantiere, că aşa trebuie să fii. A înţeles. A mai interesat-o dacă eşti gelos”. “Măi, până acum nu mă ştiam gelos. Dar acum, dacă mă gândesc, nu ştiu nici eu cum voi fi faţă de ea. O iubesc, Cornele, m-am îndrăgostit ca un adolescent”! “Se vede de la o poştă, vă ştie deja tot oraşul, fii atent, măi, cum te porţi”!

 

Marţi, 15 iulie 1995

 

Flori – ora 20:00

 

            Au trecut două săptămâni de când nu am mai completat nimic în jurnal. Zilele au intrat pe un anumit făgaş. Dimineaţa la serviciu, seara împreună. Aproape m-am mutat la el. Este foarte atent cu mine, plin de căldură... comunicăm foarte bine, simt că mă înţelege cu adevărat... Iar eu, ce să spun? Mă gândesc mereu la el, ce o să facă, cum o să dreagă... uneori fantazez...  visez cu ochii deschişi cum facem dragoste, cum mă ţine în braţe, mă mângâie, mă sărută... Mai ales când lipseşte câte două, trei zile, ca acum când este plecat în delegaţie...

            “Trr, ţrr”. Telefonul! La ora asta numai Dragoş poate să fie!

             ...Da, el a fost. Mi-a spus noapte bună. Vine mâine. Acum pot dormi liniştită.

 

Luni, 28 iulie 1995

 

Flori – ora 13:00

             

Zilele se desfăşoară  una după alta, săptămânile la fel, trec ca într-un vârtej.

Este ora unu, ne pregătim de plecare, Mia s-a oferit să rămână să acopere activitatea până se termină programul.

-   Doamna Flori, vă caută doamna farmacistă Iorga la telefon!

-   Bună Luiza, ce mai faci?

-   Sunt acasă, soţul şi fiul meu au diaree şi vomită. Pot să aduc nişte coproculturi? Este cam târziu. 

-   Ce au mâncat? Pare a fi o toxiinfecţie alimentară.

-   Aseară am fost la o nuntă.

-   Aoleo, unde a fost nunta?

-   La restaurantul Parc.

-   Ai idee dacă alte persoane mai prezină aceleaşi simptome?

-   Nu ştiu.

-   Bine, îl anunţ şi pe şeful.

Abia am timp să-l anunţ pe dr. Lungu, că deja vine Gigi, asistentul de la un cabinet particular şi ne aduce trei coproculturi. Toate de la persoane care au fost la aceeaşi nuntă. Apoi încep să sosească şi alte probe.

Nu mai plecăm, avem focar de toxiinfecţie alimentară. Are loc o scurtă şedinţă. Se organizează acţiunea în teren, iar noi, laboratorul, începem să pregătim cele necesare - materiale pentru recoltă şi medii de cultură  şi să însămânţăm probele aduse.

Îi telefonez lui Dragoş şi îl informez că mi s-a schimbat programul.

-   Să mă anunţi când termini, vin să te iau, o să fii obosită.

O sun şi pe tanti Zinaida, să nu mă aştepte cu masa.

            La ora şapte seara îl anunţ că poate veni. Le conducem întâi pe Mia şi pe doamna Voica, apoi ne continuăm drumul şi noi. Trecem pe la mine pe acasă. Tanti Zinaida ne invită să mâncăm împreună. Dragoş nu prea vrea, dar în cele din urmă acceptă. După cină mergem la el. Adorm în braţele lui, frântă de oboseală.

...După trei zile avem primele rezultate. Am depistat Salmonella enteritidis în coproculturi, în eclere şi pe mâinile unei cofetărese. Dar durează două săptămâni până se fac şi controalele după tratament, apoi închidem focarul.

 

Luni, 11 august 1995

 

Dragoş, ora 8:30

 

Maşina înghite kilometru după kilometru. Mă îndrept spre Brezoi. Avem acolo un şantier pentru construcţia unei reţele de apă potabilă. Fluier o melodie veselă, mulţumit de starea mea actuală. Şoseaua se desfăşoară  dreaptă, bine asfaltată, fără gropi. Şirurile de nuci aleargă şi ei, rămân în urmă. Sunt mari, stufoşi, în toamnă vor da rod bogat. Păcat însă că vor veni „vandali” care vor rupe crengile! De ce oare nu pot culege fructele fără a distruge?

De o parte şi de alta a şoşelei se întind lanuri de porumb şi floarea soarelui. Porumbul este înalt deja, crescut frumos, arată sănătos, de culoare verde închis. Dacă mă uit mai cu atenţie văd stiuleţii, încă în formare.

Deodată îmi dau seama că ceva se întâmplă cu mine. Nu observ pentru prima oară toate acestea, dar pentru prima dată îmi pătrund în suflet!

Gândul îmi zboară la Flori. Ce o face acum? Este la serviciu. Deja mi-e dor de ea. Două zile cât nu o voi vedea mi se par o veşnicie! Cred că şi ei îi este dor de mine, o simt de fiecare dată când nu suntem împreună două, trei zile. Reîntâlnirile sunt din ce în ce mai pasionale!

Ciudat, nu numai fizic îmi lipseşte! Îmi lipsesc discuţiile cu ea, serile când stăm doar şi povestim! Îmi lipsesc interogatoriile ei, unde ai fost, cu cine, ce aţi făcut. Când încercam altă dată o relaţie, iar tipa începea cu astfel de întrebări, mă enervam şi îi dădeam papucii. La Flori nu mă deranjează. Mă bucur că vrea să ştie tot despre mine, să-mi cunoască activitatea!

Garez maşina în faţa intrării. Sunt deja aşteptat. Dau mâna cu Ionel, un inginer tânăr, abia a terminat facultatea şi este primul lui job. Este cam emotiv, dar băiat bun, îşi face treaba cum trebuie. Încă nu s-a hârşit în treburile şantierelor. Îmi aduce aminte de mine în primii ani de activitate. Are un viitor bun, dacă va vrea să rămânâ în domeniu. Multora însă nu le place, viaţa de şantierist este grea, caută să se refugieze în locuri mai călduţe. Mai sărut mâna unei colege, Antonela, veche în meserie. Îi place pe şantier, zice că nu este monoton.

În biroul dirigintelui, inginerul Voicu, apar imediat şi cafelele, mari şi tari, aşa cum îmi plac mie.

Însoţim şueta cu amabilităţile de rigoare: ce mai faci, cum o duci, ce-ţi fac soţia şi copii, timpul, apoi trecem la treburile noastre:

-   Vreau să văd planurile, după care mergem să verificăm la faţa locului.

Plecăm în şantier, verific prin sondaj repere, lungimi, adâncimi, calibrul conductelor.

Aceste activităţi ne iau destul timp, ziua trece rapid.

Unele lucruri merg bine, altele mai puţin. Mai am de verificat stocurile de materiale, ritmul de aprovizionare. Au fost plângeri că aprovizionarea nu este corespunzătoare.

-   Mâine la prima oră să am pe birou stocurile de materiale, intrările şi consumurile pe ultima lună. La ora opt. La nouă şedinţă cu inginerii, maiştrii şi şefii de echipă. Suntem cu o săptămână în urmă faţă de grafic, trebuiesc luate măsuri să recuperăm.

-   Şefu’, mergem la o friptură, o bere, ceva? Eşti invitatul nostru!

-   Cantina este deschisă?

-   Da, la ora şase se serveşte cina.

-   Atunci mănânc la cantină, apoi plec la hotel.

-   Sunteţi supărat tare pe noi! se miră inginerul Voicu, este prima oară când le refuz invitaţia.

-   Nu mai mult ca de obicei, dar sunt obosit, vreau să mă culc devreme.

Nu le spun că de fapt eu vreau să-i telefonez lui Flori, lasă-i să creadă ce vor.

 

Sâmbătă, 23 august 1995

 

Este douăzeci şi trei august, înainte era Ziua Naţională, mergeam la defilare, apoi la iarbă verde. Acum nu mai are acestă semnificaţie, dar este tot o dată importantă. Încă de joi tanti Zinaida m-a anunţat că este ziua dânsei, împlineşte şaptezeci şi trei de ani şi m-a rugat să vorbesc şi cu Dragoş să servim cina împreună. Acesta a fost foarte încântat de idee şi de faptul că îi poate face o bucurie, o simpatizează foarte mult. Am fost împreună prin magazine şi am cumpărat un capoţel de diftină, negru cu floricele galbene şi roşii, o vestă şi papuci groşi, toate pentru iarnă. El adaugă totuşi şi un capoţel de vară, să-l folosească acum, cât are ocazia, o sticlă de şampanie şi un buchet mare de trandafiri albi.

Am ajutat-o şi eu la pregătiri, mai ales la aperitive. Seara este o adevărată sărbătoare. Tanti este foarte emoţionată, îi dau lacrimile, nu se aştepta să fim aşa atenţi. Dar eu am ales ca şi pentru mama mea. Îi cântăm „La mulţi ani” şi ne desfătăm cu şampanie.

Dânsa ne povesteşte despre tinereţea ei, despre soţ şi cât de mult s-au iubit, cum îl aştepta să vină în permisii în timpul războiului şi teama care o cuprindea când venea poştaşul cu o scrisoare, să nu fie anunţată că nu mai trăieşte.

A fost o seară minunată, în care ne-am bucurat că am putut face o bucurie unei femei bătrâne, care nu mai are pe nimeni pe lume!

 

Marţi, 26 august 1995

 

Este sfârşitul lui august, vara s-a cam terminat, iar toamna îşi face simţită prezenţa. Este o zi mohorâtă, frig şi vântul vuieşte în ferestre. El este plecat în delegaţie pentru trei zile. M-am obişnuit deja cu aceste deplasări, deşi îmi este greu, aş vrea să fim mereu împreună, să profităm de fiecare secundă pe care o avem la dispoziţie până când ne vom despărţi definitiv.

Pe la şase seara, mă gândesc să merg în vizită la nişte prieteni, locuiesc aproape, doar traversez strada. Am stat cam o oră. La plecare, cum începuse să plouă, Florin  a luat o umbrelă şi m-a condus.

Dragoş mă aştepta în faţa porţii, în maşină şi m-a văzut sosind. Când m-a abordat, fierbea de furie:

-   Unde ai fost? Nu te-am găsit acasă! Eu mă strădui să termin mai repede, iar tu vii însoţită de alt bărbat! Cine era tipul care te-a condus? Nu-l cunosc!

Încerc să fiu calmă.

-   Ştiam că vii mâine. Am fost la nişte cunoştinţe. Iar tipul, cum spui tu, este Florin, soţul Doinei. Sunt nişte prieteni de-ai mei. M-a condus fiindcă a început să plouă şi nu am umbrela la mine. Vrei să stau închisă în casă? Asta nu am să o fac şi nici nu îmi abandonez prietenii pentru nimeni, nici măcar pentru tine! La revedere!

Dau să intru în curte, dar mă prinde de braţ, iar eu ripostez imediat:

-   De scene de gelozie sunt sătulă! Mi-a făcut destule Victor! Nu mai accept un astfel de comportament!

Îşi dă seama că a greşit şi caută să se stăpânească.

-   Te rog să înţelegi şi să mă ierţi, nu vreau să stai închisă în casă, departe de mine gândul ăsta, dar sunt gelos pe fiecare ceas pe care îl petreci cu persoane pe care nu le cunosc! Hai să mergem acasă, să discutăm civilizat şi să lămurim situaţia...

-  Un dram de gelozie există în orice relaţie, îi spun, continuând discuţia începută în stradă. Dacă iubeşti pe cineva nu-ţi poate fi indiferent când, unde şi cu cine umblă persoana respectivă. Important este ca acest sentiment să nu depăşească anumite limite. Dar dacă există înţelegere, lucrurile se discută, se clarifică. O relaţie, mai ales la început, implică multă comunicare. Cei doi parteneri trebuie să se cunoască, să-şi cunoască nu numai calităţile ci şi defectele, să se poată corecta, să se dea unul după altul.                     

-   În relaţia cu Simona nu eram gelos. Nu mă interesa ce face, cum îşi petrece timpul. Eram mulţumit că nu neglijează fetele. În această privinţă nu am ce să-i reproşez. Dar cu tine? Ceea ce ştiu acum este că sunt mândru când sunt de braţ cu tine, sau stăm la o masă şi lumea se uită la noi. Îmi spun în gând: „Uitaţi-vă cât vreţi. Este a mea!”. Asta nu mi se pare gelozie.

-   Nu, nu este gelozie, este ceea ce animă orice mascul dintr-o turmă. Eu sunt cel puternic, lupt cu oricine pentru femela mea! Este spiritul de posesiune care urlă în voi, bărbaţii!

-   Mă reduci la stadiul de animal? mă întreabă râzând.

-   Nu te reduc eu, îi răspund foarte serioasă. Oamenii fac parte din regnul animal. Şi avem unele trăsături comune, chiar dacă suntem animale bipede, dotate cu inteligenţă. Însă fii atent, spiritul de posesiune este un drum direct către gelozie! Şi ce-i prea mult strică!

-   Aici ai dreptate! Dar dă-mi voie să-ţi spun că este puţin şi vina ta. Eu ţi-am povestit despre situaţia mea, pe când tu te eschivezi, nu povesteşti despre căsnicia ta, spui că nu vrei să-ţi aduci aminte!

-   Situaţia mea este clară, divorţul este pronunţat...

-   Asta nu mă ajută să ştiu ce-ţi place şi ce nu. Sunt lucruri care te deranjează, pentru care ai suferit şi eu nu ştiu ce să evit.

-  Bine, îţi voi povesti...

[Sofia Sincă]

În sfârşit cred că va veni şi ''povestea ei''. Chiar voiam să-ţi zică că am aflate de toate, a trecut ceva timp de când curge această poveste a unor destine, dar nimic despre copiii Floricăi. În acest timp ea nu şi-a văzut copiii? Îl trimite pe al la fetele lui dar ea? Ea nu merge să-şi viziteze copiii? Nici măcar în gând nu aminteşte de ei... În sfârşit, încă nu ştiu sută la sută cum ai structurat romanul. Ştiu doar că e sub formă de jurnal, ceea ce nu e rău. Dar, zic eu, puteai strecura şi câte ceva despre gândul ei pentru copiii ei. Poate urmează...

''are chef să se scoale.'' - eu aş înlocui cu ''are chef să se ridice din pat'' sau ''să se trezească''. Acest ''să se scoale'' mai are şi alte conotaţii.

''Nu observ pentru prima oară toate acestea, dar penru prima dată le văd cu adevărat, iau cunoştinţă de ele!'' - o frază cam alambicată. Care este diferenţa dintre a observa şi a vedea... şi mai e ''penru''.

Am citit cu plăcere şi desigur aştept continuarea, Sofy!

[Corina Militaru]

Se cam contrazice Flori. Afirma ca o relatie implica multa comunicare, dar ea nu vrea sa-si spuna povestea. Sau poate urmeaza. Mi-a placut! Astept cu nerabdare.

Cu drag,

[Stefana Ivanescu]

Ca de obicei, observaţii pertinente, iar modificările vor da mai multă consistenţă acţiunii. Despre copiii Florentinei nici nu-mi dădusem seama, mulţumesc Sofia pentru atenţionare. Rămâne să văd cum introduc, am două posibilităţi. Fie să revizuiesc  capitolele anterioare, fie să introduc acum şi acest aspect. Cred că mai bună ar fi o revizuire, dar voi vedea.

Corina, despre lipsa de comunicare, da, ai dreptate. De fapt, până acum Flori nu a avut disponibilitatea de a-şi încredinţa problemele altor persoane. Chiar spunea la un moment dat că nu vrea să-şi amintească despre fosta ei căsnicie. Iar ceea ce se ştia, era din "gura lumii".  Lucruri distorsionate. Abia acum a căpătat încredere şi va povesti, chiar aşa se termină acest capitol. Ea abia începe să realizeze cu adevărat că îl iubeşte pe Dragoş şi că aspectele senzoriale nu sunt suficiente într-o relaţie ca a lor. Plus că este bulversată de dragostea care s-a născut în ea şi perspectiva ca aceasta să nu aibă nicio finalitate. 

''Nu observ pentru prima oară toate acestea, dar penru prima dată le văd cu adevărat, iau cunoştinţă de ele!'' se referă la faptul că abia acum Dragoş conştientizează lumea din jurul lui. Corina, dacă tu nu ai înţeles acest lucru, înseamnă că nu este expus suficient de explicit  şi alţii nici atâta nu vor înţelege. Voi revizui.

Ca de obicei, mulţumesc pentru atenţia cu care vă aplecaţi asupra textelor. Mie, cel puţin, îmi este de un real ajutor.