Demolare

[Dobrica Mariana]

Se întorcea acasă. „Acasă”, acest „acasă” de acum, era o locuinţă în stil colonial (moştenire de familie), într-un cartier liniştit al unui vechi oraş, foarte aproape de ocean, erau amintiri risipite ale unor vremuri mai calme, mai calde, când timpul „avea răbdare” cu toţi şi cu toate, când lumea aştepta să fie cucerită de el. Şi da, o cucerise într-un anume fel, dar acestă cucerire însemna, tot într-un anume fel, şi un capăt de drum. Iar când atinsese acel punct terminus al ascensiunii sale, simţise sau ştiuse că trebuie să se întoarcă.
Întoarcerea era poate şi o regăsire a unui eu de mult uitat şi alterat de circumstanţe spaţiale, temporale sau emoţionale.
Lucrurile îl aşteptau foarte bătrâne, prăfuite şi tăcute, dar, deşi stins, viaţa pulsa încă în ele.
A avut nevoie de ceva timp pentru a şterge şi lustrui vechile mobile, gândurile altor vârste ale sale, frunzele palmierilor din grădină, pietrele rotunjite şi roşii ale aleii, scândurile băncilor, aripile fluturilor, pentru a descoperi, prin anexe, cotloane şi sertare, albume de familie, cântece de adormit copii, ceainicul de argint al bunicii, săruturi, lacrimi, pipa ciobită a unui tată autoritar, nişte vise cam incerte, lătratul insistent al lui Bob, câinele alb al copilăriei sale... adică tot trecutul.
Dar lipsea ceva din acest decor, lipsea ceva atât de mult, încât această absenţă îl durea: oceanul.
Asimilase acest element al unui spaţiu exterior, integrându-l peisajului impresionist al sufletului său, era un fel de „mereu-prezenţă” în eul său adânc, cu valuri calme sau furtuni, cu scoici şi peşti albaştri, cu abisuri tainice, cu albatroşi maiestuoşi, cu înşelătoare şi ameţitoare cântece de sirenă...
Sperase că, odată întors, va suprapune cele două imagini, cea a unui ocean real, palpabil şi cea a unui ocean interior, le va face să se contopească şi va reuşi astfel, poate, să ajungă la un fel de catharsis existenţial...
Însă nu mai vedea oceanul acolo unde îl lăsase, nici zilele prăbuşindu-se în el (auzea doar zgomotul valurilor, uneori sonor, alteori surd şi simţea mirosul sărat al valurilor sau cel al algelor putrezite), fiindcă între el şi acesta se interpunea o clădire, obturându-i câmpul vizual...
În timpul lung al absenţei sale, un bloc rece şi impersonal de beton şi oţel crescuse hidos şi acoperise orizontul.
Părea un  monstru cu sute de ochi de sticlă, care îi studia atent şi parcă agresiv fiecare mişcare, care îl urma până şi în somn, în transcendenţa viselor chinuite de nelinişte.
A încercat să accepte noua realitate, a sperat că oceanul din el e suficient, deşi ştia că nu se va simţi niciodată întreg, că lumea lui va fi mai săracă fără adevăratul ocean.
La un moment dat s-a îmbolnăvit, oceanul din sine se estompase, abia îi mai simţea „valurile, vânturile”, peştii albaştri se decoloraseră, devenind transparenţi (nu mai erau decât nişte biete contururi de peşti), cântecele sirenelor se transformaseră în bocete, iar albatroşii se sinucideau izbindu-se de stâncile falezei...
Încercase să se vindece, de fapt să vindece peştii, valurile, albatroşii, scoicile, sirenele, briza... Dar cum să vindeci un ocean?
În cele din urmă a înţeles că nu putea fi vorba de o însănătoşire (miraculoasă!?), ci de o dispariţie. Clădirea-zid, ucigătoare de zări, trebuia să dispară.
Odată conştientizat acest lucru, nimic nu a mai părut imposibil. Nici găsirea proprietarilor, nici cumpărarea construcţiei (după lungi discuţii, i-a convins în cele din urmă pe cei care o deţineau să o vândă, în schimbul unei sume fabuloase), nici detonarea controlată a acesteia. S-a plimbat apoi prin moloz, a dansat chiar, ca un bătrân oştean, beat de bucuria victoriei, printre ruinele cetăţii cucerite, stârnind mirarea celor din jur, care nu înţelegeau de ce distrusese clădirea care putea fi adăpost pentru mulţi alţii. Nu a mai pierdut timpul să le explice sentimentul de eliberare ce îl cuprinsese când văzuse năvălind asupra sa orizontul, nici nu avea rost, doar plătise pentru asta, ci a chemat muncitorii care au curăţat locul. Au făcut-o cam superficial, pentru că în urma lor a găsit, zile la rând, fragmente de gheare şi vertebre de oţel şi nenumăraţi ochi sticloşi care clipeau încă în nisipul care începea să cotropească totul. L-a periat răbdător, aşa cum perii părul lung şi blond al unei femei, până a devenit mătăsos şi strălucitor, apoi l-a împodobit cu scoici şi alge.
Oceanul a revenit în el, nu prea mai făcea diferenţa între cel exterior şi cel interior; a învăţat, dintr-o carte a bunicii sale moarte, cum să croşeteze dantele de spumă albă – un val pe faţă, unul pe dos, două valuri pe faţă, unul pe dos...- , i-a fost destul de greu să capete acea îndemânare feminină, dar bătrâna, vizitându-l uneori în vis, i-a explicat „arta” împletirii valurilor; a smălţuit scoicile şi le-a aruncat din nou în apa fremătătoare, murmurând un descântec vechi, pentru a le face să nască perle, s-a împrietenit cu albatroşii care îşi pierduseră aerul baudelairian şi dansau printre valuri şi a pictat peştii şi răsăriturile în nuanţe de trandafiriu şi furtunile în verde.
A devenit pentru ceilalţi un bătrân singuratic, cam nebun, dar inofensiv, care stătea ore în şir pe o bancă din grădina casei sale şi privea oceanul sau se plimba pe plajă vorbind cu norii, cu nisipul, cu meduzele, cu briza şi, desigur, cu albatroşii care, deşi cârtitori şi cicălitori mai tot timpul, ajunseseră să îl îndrăgească şi i se aşezau pe umăr.
Această părere a celorlalţi, exprimată mai zgomotos sau şoptit, cu tristeţe, cu milă, indiferent sau batjocoritor, nu părea să-l deranjeze, atâta vreme cât lumea lui era din nou frumoasă şi întreagă, iar sufletul său era plin de valuri, valuri, valuri... încât el însuşi devenea val, val, val... talaz, mare, ocean....

(Am creat acest text pornind de la o ştire pe care am auzit-o într-un jurnal de noapte: cineva a cumpărat o casă, plătind o sumă enormă, pentru a o demola, fiindcă îl împiedica să vadă oceanul de la fereastra locuinţei sale.)

[Corina Militaru]

Inedit text, extravagant personaj.

Recitit cu placere.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Când ai ''material'' poţi să-ţi aduci chiar şi oceanul lângă tine...

Un text fantezist, plin de estravaganţă şi opulenţă. ...să dărâmi un bloc pentru a-ţi croi drum spre ocean... nu e puţin lucru. Oricum ideea este mult fantezistă. Sau poate nu, poare doar eu o concep aşa.

''Lucrurile îl aşteptau foarte bătrâne, prăfuite şi tăcute, dar, deşi stins, viaţa pulsa încă în ele.'' - deşi stins, poate deşi stinse

Părea un un monstru - de scos ''un''.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Dobrica Mariana]

Multumesc pentru semn.

Corina Militaru a spus :

Inedit text, extravagant personaj.

Recitit cu placere.

Cu prietenie,

[Dobrica Mariana]

Multumesc pentru lectura.

Sofia Sincă a spus :

Când ai ''material'' poţi să-ţi aduci chiar şi oceanul lângă tine...

Un text fantezist, plin de estravaganţă şi opulenţă. ...să dărâmi un bloc pentru a-ţi croi drum spre ocean... nu e puţin lucru. Oricum ideea este mult fantezistă. Sau poate nu, poare doar eu o concep aşa.

''Lucrurile îl aşteptau foarte bătrâne, prăfuite şi tăcute, dar, deşi stins, viaţa pulsa încă în ele.'' - deşi stins, poate deşi stinse

Părea un un monstru - de scos ''un''.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!