În vis, cu tata

[Gheorghe Pârlea]

Din nou, somnul meu de noapte lăsă o ferestră deschisă către lumina zilei – o zi senină de mai. Eram în lunca Moldovei, în locuri în care n-am mai călcat de copil. Un spațiu paradisiac, hrănit de umiditatea absorbită în aluviunile râului cel care va fi dat nume regiunii din estul Carpaților, vechiul voievodat al Moldovei. Nu întâmplător Mihail Sadoveanu a înveșmântat acest petec de țară în cuvintele sale măiestre în cel puțin trei din cărțile-i ce mi-au fost sub priviri. Spre a avea prilej de punere în valoare a peisajului auroral al luncii străjuite în ceața depărtării relative de Masivul Ceahlău, în fantezia lui, marele prozator și-a adus adesea eroii aici, în arealul restrâns al copilăriei sale la bunicii din Verșeni.

Și în visul acesta recent, trupul meu de acum, aflat în al optulea deceniu de viață, nu se preschimbase la vedere, ci doar manifesta o stare sprințară care dădea mobilitate încheieturilor osaturii ce îngrădea copilul din lăuntru. În hoinăreala mea prin zăvoi, din loc în loc, plopi cu coajă albă, dacă nu cumva chiar mesteceni, îmi jalonau cărarea șerpuită printre tufele de mladă. În fața unui evantai de mlăzi ca lumânarea, am scos din buzunarul pantalonului briceagul cel legat cu zale argintii, pe care în pruncie mi-l cumpărase tata la bâlciul de la Davideni – atunci făcusem, cu familia, și prima noastră poză; lipsea motivat soră-mea, căci încă nu se născuse. Și hoinarul care eram – copilandru în spirit, dar în trup, adus de spate și cu chelie pe creștet – mi-am tăiat o vargă dreaptă precum raza soarelui ce înțepa încrengătura tufei. 

Și tocmai când îndepărtam vergii firavele-i aripioare, mă bate blajin pe umăr o mână osoasă cu pielea crăpată de muncă și timp, cu cicatrici de pe urma rănilor de la schijele obuzelor rusești. Era mâna care mă crescuse, mâna tatei. M-am întors să văd năluca în întregul ei. Nu mă înșelasem asupra mâinii, mâna care nu m-a mângâiat niciodată, dar pe care o prețuiam ca pe o parte din propriul meu trup. Și tata îmi arătă pe chip zâmbetul lui vechi, născut odată cu mine. Zâmbetul acela cu amprentă unică, acum particularizat și de o grimasă care însoțea surpriza, căpătă îndată și voce: 

- Varga să mi-o dai mie, ușărnicule! Și nu întreba de ce, că uite colo pozna: ai împiedicat iapa și ai lăsat-o în prundiș. Mă mir că nu i-ai pus în față și o tavă cu jăratic ca în povestea aceea, știi tu care… Postatele cele cu iarbă deasă ca peria, cine să le pască, te întreb? 

Și, cu un gest larg, săvârșit cu ambele brațe, tata îmi deschise orizontul către oazele de verdeață de dincolo de locul în care ne aflam. Vedeam zăvoiul parcă de sus, ca pe un ecran care reda isprava unei drone. Apoi, din nou, vocea tatei: 

- Socotesc eu, de vreme ce-ai desprins-o, că nuiaua asta e cu trebuință; trebuința aceea lăsată moștenire din tată-n fiu. Că nu se poate, Gheorghe, după cum se și vede acum, numai cu binișorul. Iacătă azi, ce foloase aduce pruncilor blândețea fără măsură, libertatea scăpată de tot de sub vechea rânduială a familiei? Moare legea casei, băiete!... Sau dacă încă n-a murit, abia mai răsuflă. 

Și tata oftă adânc, apoi își reînnodă vorba: 

- Nu te mira că știu cum stau lucrurile în urma mea. Cei de pe lumea cealaltă primesc vești de la cei care abia părăsesc lumea de jos. Așa aflarăm și noi de înstrăinarea firii la cei care viețuiesc în vatra românilor. Între altele, că se dau legi asupra rânduielii în familie. De unde duhul ăsta străin în casele oamenilor?! Cum să dai lege de amendat părintele care-și șfichiuiește odrasla când aceasta își face de cap?! Frica păzește bostănăria de când e lumea, iar bostănăria e mai întâi cea din grădina casei cu trăitori în ea. În sânul familiei rosturile se moștenesc, ele vin din lăuntru, nu din afară. Că dacă și-aici intră legiuitorul, atunci toate vor fi la cheremul celor care încropesc legi după cum bate vântul... Iar pentru noi, se știe bine, vântul mofturilor lumești bate când de la răsărit, când de la apus. 

Încruntându-se îndată, tata nu ține cont că avea în față un om la apusul vieții, aproape de-o vârstă cu el la data părăsirii lumii. Prinde varga din mâna mea, o desprinde nu tocmai ușor și poruncește: 

- Du-te de despiedic-o pe Florica și adu-o ici, în poiana asta de rai! Că altfel te croiesc de mă vei pomeni, chiar cu biciușca ce ți-ai pregătit-o singur! 

Iar eu, preocupat să nu vadă cineva cum, ditamai moșneagul, sunt încă supus vergii tatei, dau să mă reped după blânda iapă a copilăriei mele, spre a-i da satisfacție părintelui apărut de te miri unde. 

De aici încolo, nu-mi mai amintesc decât străfulgerări de imagini confuze, cu Nicoară Potcoavă rănit și căpitanii săi ce tocmai treceau râul prin vadul lui Sas, spre a ajunge la Davideni, la prezbitera Olimbiada, doftoroaia cea cu faimă în a vindeca tăietura de sabie.

 

[Ada Nemescu]

Mi se întâmplă să fiu prezentă în clipa postării, și m-am repezit să citesc, intuind o lectură inițiatică, știută dinainte a fi specială.

Drag limbajul curat, cu inflexiuni moldovenești ghicite în cuvintele regionalisme... o împletire de stiluri, descrieri, jurnal, picturale imagini aproape neverosimile...

Mi s-au umezit ochii când vorbea părintele, ghicind că vine de undeva din poveste...iar cuvântul *dronă* în context m-a derutat... 

Dar m-am lămurit iute, într-un final apoteotic și sensibil până la lacrimi...

Excelentă bucată de proză care mustește de poezie de... numa numa...

vă mulțumesc domnule Pârlea!

Considerație!

[Manuela Munteanu]

O comoară a imaginilor din copilărie,  retrăită sub pretextul visului. O dâră parfumată din Calistrat Hogaș, dar și un val de compozit caracteristic dumneavoastră (cu mărturii convingătoare asupra rusticului, dorit a ne fi redat într-o contradicție cu termeni actuali) m-au condus pe drumurile Moldovei de altădată. Foarte frumos!

[Gheorghe Pârlea]

Încântat și onorat, distinse Doamne Ada Nemescu și Manuela Munteanu, să vă fi avut vizitatoare în acest spațiu intim al meu. Și, pe de-asupra, să am de la domniile voastre și dovada bunei receptări. Desigur, am destulă maturitate ca să discern între generozitatea dvs. excedentară și ceea ce e posibil să fie starea reală, firească a cititorului care ia contact cu un text ce, să zicem, incită curiozitatea. Și ați găsit aici - nu-i așa? - nimic mai mult decât nostalgia unei persoane care se află la apusul vieții. Și care simte nevoia să se confeseze. Ține asta nu numai de vârsta consacrată spovedirilor, ci și de firea melancolică a celui care, iată, are norocul să vă întâlnească. 

[Emil Dumitru]

Mi-a plăcut mult ce am citit și, chiar dacă am apelat la dex să înțeleg exact unele cuvinte ale minunatului dialect moldovenesc, (eu fiind din sud) am înțeles mesajul subtil, transmis gnerației tinere, din acest fermăcător text.

[Gheorghe Pârlea]

Onorat, domnule Emil Dumitru! Mulțumesc, încântat de cum mi-ați receptat exercițiul!

[Pop Dorina]

Dincolo de cuvinte, am desprins un mesaj de... comuniune dintre tată și odrasla sa, aflată la o vârstă înaintată. Deci iubirea în acest context depășește limitele existențiale ale acestei lumi, pășind cu timidiotate într-o altă dimensiune. Să fie doar un vis? Poate realitatea noastră, în care ne simțim „orfani”, are nevoie să ne hrănim cu faptele de viață ale predecesorilor noștrii? Răspunsuri greu de dat, însă una peste alta, am citit cu interes. Felicitări!

[Gheorghe Pârlea]

Încântat de zăbava Dvs. asupra exercițiului meu, Dna Dorina Pop! Da, sinteza rezultată din lectura textului, respectiv comentariul prin care mă onorați,  corespunde cu intenția autorului (explicită sau indusă). Noile orientări ideologice, sincronizările "pe nemestecate" cu lumea Vestului, ne depărtează brutal de matricea morală a lumii noastre. Descrierea e un vis propriu-zis, a cărui coerență a rezultat din micile intervenții impuse de... starea de veghe.  

[gina zaharia]

Prețuite clipe s-au scurs în izvorul visului. Copilul din suflet aleargă să-și îmbrățișeze tatăl, indiferent de starea prin care alege să se arate....

Am citit cu plăcere.

[Gheorghe Pârlea]

Observ târziu că m-ați onorat cu zăbava dumneavoastă asupra textului meu. 

Încântat și îndatorat! (Desigur, spășit pentru impresia de nerecunoscător pe care v-am indus-o.)
gina zaharia a spus :

Prețuite clipe s-au scurs în izvorul visului. Copilul din suflet aleargă să-și îmbrățișeze tatăl, indiferent de starea prin care alege să se arate....

Am citit cu plăcere.

[Vasilisia Lazăr]

Excelentă lectură! Are absolut toate ingredientele. E o bucurie pentru suflet. Mi s-au umezit ochii. Dar m-am și întristat. Mi-aș dori să vină și la mine în vis tata, dar nu vrea. Și m-au întristat, din nou, legile acestea strâmbe care guvernează lumea de azi. Toate aplauzele din lume!

[Gheorghe Pârlea]

Încântat de buna receptare! În privința dorinței dvs. de a vă întâlni cu propriul tată în vis, sunt convins că se va întâmpla. Condiția e să vă... simulați visul mai întâi, prin imaginația dvs. creatoare. Onorat că ați găsit timp pentru modestul meu exercițiu! Din păcate, eu (om al satului fiind, cu gospodărie pe cap) vă rămân un datornic insolvabil. Vă sărut mâna!
Vasilisia Lazăr Grădinariu a spus :

Excelentă lectură! Are absolut toate ingredientele. E o bucurie pentru suflet. Mi s-au umezit ochii. Dar m-am și întristat. Mi-aș dori să vină și la mine în vis tata, dar nu vrea. Și m-au întristat, din nou, legile acestea strâmbe care guvernează lumea de azi. Toate aplauzele din lume!