Fântâna

[Ion Lazăr da Coza]

Fântâna

 

 

       Sunt zile sau, mai bine-zis, sunt frânturi de zile blestemate când cine ştie ce duh rău a aruncat zarurile ori dacă ele nu au fost măsluite.

       Mihai trebuia să facă un comision pentru şeful său. De fapt, se oferise, fiind mai tânăr şi mai galanton. Nici nu se depărtase la trei sute de metri de poarta garajului, că tractorul încremeni în mijlocul drumului desfundat. Cum nu era mare lucru de reparat, hotărî să se întoarcă pe jos până la garaj, să ia o piesă nouă, să o înlocuiască pe cea defectă şi-apoi să-şi vadă liniştit de drum. Cizmele de cauciuc i se afundau în pământul cleios, dar el nu părea sâcâit de acest lucru şi nici măcar de burniţa ce nu mai contenea de vreo două săptămâni. Ajuns în pragul garajului, se opri ca să-şi şteargă tina de pe cizme. Din lăuntru se auzeau hohote de râs. Zâmbi şi Mihai la veselia colegilor săi, însă, mărindu-şi atenţia, se încruntă.

        – Măi, dacă vă spun: n-a vrut şi n-a vrut. Şi vă rog să mă credeţi că ştiu cum să iau o femeie. Niciuna nu m-a refuzat până la ea.

         – Nu cumva te-ai dat şi pe lângă ale noastre?…

         – Scuzaţi-mă băieţi, nu sunt gerontofil… Ascultaţi la mine un lucru pe care, de altfel, îl ştiţi şi voi: femeile de vârsta ei nu mai rămân fidele. Fidele sunt doar doi-trei ani de la căsătorie, apoi dau în stânga şi-n dreapta de se rup. Dacă m-a refuzat, a făcut-o doar că-i este ruşine să-şi arate şuncile!

           – Alese gusturi mai ai şi tu, ce să zic?…

           – Curiozitatea, măi. Să văd cum e cu o grăsană…

           Mihai îşi făcu simţită prezenţa şi intră peste tovarăşii săi, arătându-se supărat pe ploaia de afară, pe defecţiunea ivită la tractor. Îndreptându-se direct la dulapul cu piese de schimb, luă piesa ce-i trebuia şi ieşi afară. N-ar fi ştiut să spună cum a ajuns la tractor, cum l-a reparat şi cum s-a urcat la volan. Doar când şi-a văzut cizmele încărcate cu noroi, pe covorul de cauciuc din cabină, s-a oprit puţin, a respirat adânc, sau poate a oftat din rărunchi. Porni tractorul şi în scurt timp îl înscrise pe şoseaua asfaltată. Parbrizul se aburise prin interior, iar stropii de ploaie, mărunţi şi deşi, îl opacifiau şi mai mult. Fugare imagini se formau pe el, ca pe un ecran de televizor. Se vedea tractorist imberb, urmărind cu privirea o mocăncuţă ce făcea parte dintr-o echipă de zilieri, venită de undeva de la munte, ca să muncească bărăganul. Pe ea pusese ochii. Era suplă, dar viguroasă şi, fie la răsădit, la plivit, la prăşit sau la cules, o găseai mereu în fruntea celorlalţi. Avea nasul cam mare, însă chipul, privit din faţă, se arăta de o frumuseţe inocentă. Seara, după lucru, rămânea afară până în amurg, apoi se retrăgea în dormitor, laolaltă cu femeile măritate. Era atât de fericit când această fată – acum îi aflase şi numele, Mărioara – acceptase foarte discret să fie curtată. Cu toate acestea, era prea reţinută. Avea să afle mai târziu că se ţinea „în vorbă” cu un alt băiat care îşi clădea o carieră militară. Părinţii acelui băiat făceau şi ei parte din echipa de zilieri, însă nu aveau ce reproşuri să-i aducă Mărioarei şi nici nu ştiau cum o să reacţioneze fiul lor când o să vină acolo, îndată ce lua vacanţă. Mihai n-ar fi îndrăznit niciodată s-o ceară, verde în faţă, în căsătorie, aşa că într-o sâmbătă îi spuse:

         – Mâine o să vii la mine acasă. Vrea mama să te vadă.

         – Da’ ce te-a apucat, băiete? îl întrebă grozav de speriată Mărioara.

         – Ia, aşa! zise Mihai, amuzându-se de răspunsul primit.

         Când aflase că era orfan de tată, Mărioara pierduse şi ultima redută a reticenţei sale. A doua zi se lăsa dusă, ca o turturică sfioasă, acasă la Mihai. El nu-i povestise nimic despre mama lui, vroia să-i vadă reacţia sinceră şi spontană. Intrând în curte, Mărioara cântări gospodăria dintr-o privire: o găsi a fi mare şi cam pustie. Se întreba de ce nu erau aşteptaţi la poartă, aşa cum s-ar fi cuvenit. Târziu descoperi, sub umbrarul din viţă de vie, mai în fundul curţii, la o masă încărcată, o femeie ce le zâmbea şi le făcea cu mâna.

         – Mamă, asta-i fata de care ţi-am vorbit.

         – Hai la mama!

         Scăpată întreagă din strânsoarea puternică şi de sub potopul de sărutări zgomotoase, Mărioara aproape că se trântise pe scaunul ce îi era rezervat. Participase la discuţia din timpul mesei răspunzând foarte pe scurt la întrebările ce i se puneau, zâmbea puţin şi discret. Reţinerea, Mihai o puse pe seama surprizei. Era convins că după această vizită n-o să mai calce vreodată prin zonă. Dimpotrivă, Mărioara simţi că acesta e locul ei. O vijelie scurtă cu stropi mari şi cu praf mult îi siliră pe cei trei comeseni să se gândească la o retragere:

         - Mihăiţă, strânge repede vesela şi bucatele şi cară-le în bucătărie!

         Abia acum observă Mărioara că fotoliul în care stătea mama lui Mihai avea rotile. Surpriza o ţintui locului câteva momente, apoi îşi luă inima în dinţi şi prinse mânerele fotoliului şi-l împinse spre panta ce ţinea loc de scară la casă. Mihai zâmbea fericit – mama lui nu lăsa pe nimeni, dar absolut pe nimeni, să-i împingă fotoliul. Faptul că o lăsase pe Mărioara, dovedea clar că o acceptase. Oricum, a fost pentru prima şi ultima dată.

        A doua zi, în câmp, unde prăşeau zilierii, îşi făcu apariţia un tânăr chipeş, îmbrăcat în haine militare, de elev. Mărioara tresări ca apa unui lac liniştit atinsă de aripa unei rândunele. Îl măsură din ochi pe tânărul militar şi îşi zise în gând: „N-o să fiu niciodată soţia lui!” Seara îi strecură sub pernă scrisorile parfumate şi fotografiile atât de des sărutate şi cu asta puse punct vechii relaţii.

          Mihai făcuse comisionul, garase tractorul, însă nu îi venea să plece acasă la fetele lui dragi, la soţie. Dacă până astăzi, când şi-a surprins colegii bârfindu-l, o găsea pe soţia lui „grăsuţă”, acum, închizând ochii, se cutremură de formele generoase, mult prea generoase, ce-i apăreau pe retină. Întotdeauna a crezut-o virtuoasă. Clipele acelea îi arătau din alt punct situaţia. Se simţea frustrat – soţia lui, femeia lui nu era râvnită de nimeni, sau de era, asta se datora doar curiozităţii vreunui pervers. Ar fi poposit din bar în bar până acasă dacă acestea ar fi fost pustii ori dacă ceilalţi muşterii ar fi fost surzi şi muţi, ba chiar şi chiori, dar aşa s-a trezit deodată în pragul casei frânt de oboseală, şi, ce era mai rău, fără nici o bucurie. Ajuns în bucătăria-dormitor se aşeză pe colţul patului, ca un străin. În camera alăturată, fiicele sale urmăreau o emisiune de la televizor. Nici măcar acest tablou domestic nu-i lumină sufletul. Mama sa avea de lucru la masă, la aragaz. Mărioara îl ajută să-şi scoată hainele ude, cizmele şi ciorapii. Îi aduse apoi ligheanul şi un ibric mare cu apă caldă. Îi turnă să se spele pe faţă, pe picioare şi pe mâini. Mihai se mută la masă în aşteptarea cinei. Mai mult decât obosit, era absent.

         – Da’ ce-i cu tine!? Ori te-a prostit vreo curvă?

         – Ei, mămico, la vârsta noastră? Avem fete de măritat… luă apărarea soţului ei, Mărioara.

         Mihai nu mai auzea ce sporovăiau cele două femei. Îi urmărea mişcările Mărioarei. În ciuda proporţiilor, se mişca uşor, graţios chiar. Mâinile durdulii erau neobosite şi atât de îndemânatice. Mărioara îşi surprinse soţul urmărind-o cu privirea şi îi zâmbi ştrengăreşte, însă el nu-i răspunse, după cum îi era obiceiul, a complicitate nevinovată. Privirea lui trecea dincolo de ea, jucându-se cu demonii cărărilor pierdute.

          Pierdut, din acea seară, avea să fie, pentru Mărioara, sentimentul de linişte, de împlinire. Dacă ar fi fost vorba de vreo altă femeie, s-ar fi consolat cu gândul că toţi bărbaţii trec, o dată şi o dată, printr-o criză. Simţea că era mult mai mult de atât. Ce anume, n-ar fi putut afla. Şi parcă nefiindu-i îndeajuns piatra de pe inima ei, o moarte fulgerătoare a răpit-o pe soacră-sa, lipsind-o de un reper, de un sfetnic. Să lase organizarea unei întregi înmormântări în seama soţului şi a fiicelor ar fi fost imposibil. Doar ea ştia rostul tuturor lucrurilor. Ea alerga în stânga şi în dreapta luând hotărâri pe care Mihai nu avea de ce să le conteste. În tot vacarmul acesta, în toată agitaţia asta, mai găsea câte un mic răgaz ca să se posteze la picioarele defunctei şi să plângă, învinuindu-se că soacră-sa a plecat de pe lumea asta ştiindu-şi fiul nefericit:

          – Dă-mi un semn! Arătă-mi unde am greşit…

          În a doua seară de priveghi, Mihai o trase de mână şi o duse într-o cameră stingheră. Pentru câteva momente s-a crezut din nou prezentă în viaţa omului de lângă ea. A crezut că această pierdere îi va lega iarăşi.

         – Vezi să nu faci vreo prostie, să te arunci în fântână. Aşa cum ai încercat când a murit cumnată-ta.

           Mărioara se încruntă când auzi aceste vorbe. Cu tot pelinul din suflet, atunci nu avusese niciun moment astfel de gânduri. Pur şi simplu alunecase deasupra ghizdului. Şi chiar dacă n-ar fi fost Mihai prin preajmă, tot ar fi reuşit să-şi restabilească echilibrul. Pentru câteva clipe mintea şi privirea i se întunecară. Această avertizare, în urechile ei, în sufletul ei, răsună mai mult a îndemn, a ieşire. Rămasă singură în camera mare, privi în jur. Varul dislocat de pe lângă întrerupător şi căzut pe mocheta curată îi atrase vag atenţia. Abia acum lega nişte frânturi din faptele lui Mihai de peste zi. Becul ce lumina curtea, şi care în aceste zile de priveghi şi-n următoarele patruzeci trebuia să rămână aprins, pe nebăgată seamă, se defectase. „De ce mă urăşte până-ntr-atâta omul ăsta?” Camera mare, abundent mobilată, că doar de aici trebuia să plece zestre pentru două fete, n-o mai încăpea şi pe ea. Prin holuri, prin alte camere, ajunse în bucătărie. Aici, Mihai o aştepta cu o găleată goală în mână:

           – Du-te şi scoate nişte apă din fântână!

           Mărioara luă găleata de la Mihai şi-l privi adânc în ochi, căutând o urmă de îndoială, de regret. Duse mâna să-i alinte obrazul nebărbierit. Cerea o păsuire. Mihai se trase cu răceală un pas îndărăt şi, strecurându-se printre neamurile prezente, ieşi în noapte. Cu găleata agăţată de degetele inerte, Mărioara se îndrepta spre colţul întunecos al curţii, acolo unde se afla fântâna. Altădată i-ar fi fost urât, i-ar fi fost teamă să orbecăiască prin acel colţ, acum însă nimic n-o mai putea speria. Ajunsă lângă ghizd, lăsă găleata jos şi puse mâna pe fierul rece al manivelei. Răcoarea ostilă a acestuia o făcu să se cutremure. De lângă ea, de dincolo de gard, se auzi un zgomot. Căută nepăsătoare într-acolo. Lumina fulgerătoare a unui far de autovehicul ce trecea pe drum dezveli, pentru o jumătate de secundă, privirea lui Mihai, a soţului ei iubit, a tovarăşului ei de drum ce i-a fost aproape ani mulţi şi frumoşi. Uitătura îi era hulpavă şi răutăcioasă. Plină de păcate.

            – N-am să te las să cari povara asta… şopti ea lăsând ciutura să curgă în fântână.

            În zgomotul metalic făcut de lanţ, dar şi în ecoul ciuturii, Mărioara parcă desluşi chemarea de întâmpinare atunci când a păşit pentru prima oară în această curte:

            – Hai la mama!…

[Corina Militaru]

O mica barfa, starneste furtuna in mintea lui Mihai. 

Am citit cu interes. Mi-a placut in mod deosebit, finalul.

Cu drag,

[Mateuţ Stela]

Am citit cu plăcere acestă lucrare deosebit de frumoasă. Vă felicit şi vă mulţumesc totodată pentru postarea ei.

Nu afirm că este eronat! Îmi permit doar să vă întreb respectuos  de ce sunt necesare atâtea virgule în propoziţia " Pierdut, din acea seară, avea să fie, pentru Mărioara, sentimentul de linişte, de împlinire". (Voi medita la răspunsul pe care mi-l veţi da ori de câte ori voi redacta un nou text, că ştiţi destul de bine: eu separ doar propoziţiile prin virgule, fapt care se dovedeşte a fi greşit) 

Cu preţuire şi respect

Stela

[Ion Lazăr da Coza]

Dragă Stela Mateuţ, după cum ştim, virgula e de trei feluri: imperativă (virgula se pune obligatoriu), prohibitivă (nu se pune virgula) şi facultativă (rămâne la latitudinea celui care scrie, în funcţie de stilul acestuia). Revenind la exemplu dat de tine, cu excepţia ultimei virgule care ar trebui înlocuită cu conjuncţia şi (am folosit totuşi virgula - probabil că mai erau şi-uri prin zonă!) toate virgulele pot lipsi, fiind facultative, deci ţine de stil. Această parte de propoziţie - din acea aseară - încadrată de virgule poate să lipsească, la fel şi pentru Mărioara le-am pus, îmi place să cred, pentru claritatea mesajului. Virgulele pot sugera şi faptul că topica putea fi alta.  

Îţi mulţumesc că ai ridicat această problemă. Sper că am lămurit-o cât de cât.

Cu drag,

da Coza

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc, draga mea Corina, pentru semnul lăsat pe această pagină!

Corina Militaru a spus :

O mica barfa, starneste furtuna in mintea lui Mihai. 

Am citit cu interes. Mi-a placut in mod deosebit, finalul.

Cu drag,