Amintirile unui decreţel IV

[Ciliban Daniel]

Nautilus.

Oare câţi nu au visat frumos citind cărţile lui Jules Verne? Câţi dintre voi, dragii mei, nu aţi închis ochii visându-vă în câmpiile Africii, sau nu v-aţi imaginat deasupra unei câmpii aurii stropită de roşul macilor în timp ce zburaţi în balon ocolind pământul, sau oare câţi dintre voi nu s-au visat Căpitanul Nemo? Noi cu siguranţă am făcut-o. Deosebirea e că noi nu ne limitam la vise, noi puneam în practică scenariile verniene, bine, nu numai acelea...

Şi uite aşa, vremea afară fiind neprielnică ieşitului în faţa blocului la joacă, blocaţi în casă singuri, după o bătaie de încălzire, ca să ne împăcăm, îi vine lui Luci o idee măreaţă.

- Ce-ar fi dacă aş fi Căpitanul Nemo? Să am un submarin, aşa, ca Nautilus şi să ne dăm drumul pe gârlă cu el până la Dunăre şi mai apoi până la mare.

- De unde, mă, să luăm noi submarin? Ce, crezi că bagă ăştia submarine la „GOSTAT” sau la „Metalica”?

- Îl construim!

- Nu cred că poţi face submarin. De unde să luăm piese? Ce, crezi că intrăm aşa la tata în secţie şi cerem câte un şurub în stânga, vreo două trei table în dreapta, un motor la dispecerat şi gata?

- Eşti negativist!

- Cum adică?

- Adică la orice spun eu să facem, tu imediat începi cu „nu”.

- Păi, experienţa îmi spune că ori de câte ori ai tu o idee, sfârşim prin a lua bătaie. Spre deosebire de ideile mele...

- Când luăm şi bătaie şi pedeapsă.

- Eşti rău! Niciodată nu ţii cont de ideile mele. Şi bătaie plus pedeapsă a fost doar o dată...

- Suficient.

- Şi cum vrei să facem noi un submarin?

- Păi aia e, că nu îl facem, e făcut gata. Mai trebuie doar să îi facem cârmă şi palete ca să meargă.

- Asta înseamnă că e gata făcut? Şi unde e submarinu’, dacă nu sunt indiscret?

- Pe balcon!

- Nu te cred! Faci mişto de mine.

- Dacă-ţi zic. Hai să ţi-l arăt!

Şi o ia cătinel în direcţia balconului cu mine în urma lui. Deschide frumos uşa şi-mi arată victorios:

- Uite-l! Îţi place?

Clipesc rar şi apăsat, mă uit roată în tot balconul, apoi îmi fixez privirea fix în ochii lui spunându-i calm:

- Nu-l văd. Ori eşti tu nebun, ori eu chior, deşi de obicei tu eşti chior. Eu nu pot fi chior decât de foame şi acum sunt sătul bine. Doar ce-am mâncat, plus că am avut şi desert un pumn la ficat şi două palme după ceafă.

- Mă, eşti prost? E în faţa ta, chiar nu-l vezi?

- În faţa mea nu-i decât butoiul de varză.

- Ăla e!

- Ce? Submarinu’? Nu te cred! N-are cârmă, nu poţi să-i faci elice că spargi butoiu...

- Nu am proiectat încă tot submarinul. Am tot timpul să mă gândesc la detaliile tehnice când ne apucăm de construit. Deocamdată îi facem proba. Să vedem dacă ţine la apă.

- Păi ţine. Ai văzut tu să curgă zeama de varză?

- Doamne! Gândeşte mă şi tu cu bila aia de-ţi e înfiptă-n gât şi la altceva decât mâncare. E drept că nu a curs zeama din el, dar mirosul? Dacă a ieşit mirosul de varză în balcon înseamnă că nu e etanş. Adică degeaba îi fac eu cârmă şi elice dacă ia apă.

- Aaaaa... Şi dacă nu e etanş...

- Atunci trebuie să vedem pe unde intră apa şi să îl facem etanş.

- Şi cum vrei tu să vedem?

- Simplu! Îl testăm în cadă.

- Adică, cum?

- Offf, luăm butoiul, îl ducem în baie, punem apă în cadă şi verificăm dacă e etanş.

- Păi, şi cum vezi dacă intră apa? Intri în el?

- Normal. Cu ocazia asta văd şi dacă am loc.

- Păi nu ziceai că intrăm amândoi?

- Când plecăm pe gârlă. Acum dacă intrăm amândoi, cine închide capacul etanş?

- Ai dreptate şi nu prea. Dacă intri şi e etanş şi eu nu încap înseamnă că pleci singur.

- Dacă nu intri e doar pentru că eşti prea gras. Uite, intru eu şi stau pe jumătate, dacă rămâne jumătate liber, înseamnă că avem amândoi loc. Apoi luăm submarinul şi îl testăm în cadă. E bine aşa?

- Da, cred că da.

Trebuie să recunosc că era logic. Imediat Luci a făcut testul de spaţiu, intrând în butoi şi ghemuindu-se frumos doar într-o jumătate a acestuia. Aşa la ochi aş fi avut ceva de obiectat, parcă jumătatea ce-mi revenea era mai mică, dar de, frate mic, jumătate mică. Şi mai era ceva, dacă ziceam că nu e loc şi mă lasă acasă, asta chiar nu e bine.

- Da, hai că e loc pentru amândoi. Să trecem la testul doi!

Iese frate-miu din butoi, îl luăm cătinel pe sus şi hai să-l dăm la apă. Odată ajunşi în baie, punem frumos dopul la cadă, băgăm butoiul cu gura în sus şi aşteptăm cuminţi ca nivelul să fie optim pentru test. Gata şi asta, butoiul pluteşte, apa jumătate, deci putem începe. Luci îşi scoate imediat hainele, mai puţin chiloţii evident şi sare imediat în butoi. Se cam legăna vasul nostru, dar de, doar era pe apă.

- Hai! Pune capacul, îl strângi bine şi apoi îl laşi pe burtă. Să ai grijă să îl roteşti pe toate parţile să văd dacă e etanş.

Zicând acestea, intră cu totul în submarin, iar eu, ca un veritabil marinar, mă apuc să strâng cu simţ de răspundere chepengul. Cumva mă gândisem eu că dacă ia apă la bord, iese din Nautilus şi reîncepe războiul. Eram sătul. Până şi pentru noi o săptămână de război era prea mult. Aşa că am strâns bine capacul frumosului submarin de 120 litri şi l-am lansat la apă (a se citi răsturnat în cada pe jumătate plină cu apă).

Numa’ că socoteala din târg... aşa cum ieşise mirosul de varză în balcon, aşa intra şi apa în butoi. A realizat frate-miu că nu mai era de stat multă vreme scufundat.

- Gata, scoate-mă!

Uşor de zis, mai greu de făcut. Butoiul, culcat în cadă. Şi dă-i chin să ridic butoiul cu gura în sus. După ceva efort depus, după ceva mai multă apă trimisă către Moş Liţoiu, reuşesc să aduc submarinul în poziţia de drepţi şi încep o luptă grea cu chepengul, care nici în ruptul capului nu se dădea desfăcut. La un moment dat, Luci, calm încă, încearcă să rezolve din burta lui Nautilus greaua situaţie în care mă aflam.

- Du-te la bucătărie, ia cuţitul şi taie capacul, că nu mai am aer.

- Cum să-l tai, că ne omoară mama!

- Du-te, mă, că intră apă în ăsta! Crezi că mai contează capacul?

Fug în bucătărie, iau cuţitul şi mă întorc. Începe altă luptă, de data asta între cuţit şi submarin. Dat dracului submarinul, carcasă din piele de dragon, nu intra cuţitu-ntrânsa nicidecum.

- Fugi şi încinge pe aragaz cuţitul, dar du-te dracului mai repede ca mor aici...

- Nu mori... te scot eu cumva.

Şi iar lipa, lipa cu cuţitul la bucătărie. Aprind aragazul încing bine  cuțitul (la roşu) şi iar lipa, lipa înapoi în baie. Şi cum mă pregăteam eu să înfig cuţitul în capul bestiei de submarin şi să-mi salvez căpitanul, iaca mă trezesc mângâiat prieteneşte la urechi de tata. Nu am auzit uşa de la intrare, nici nu aş fi avut cum. Eram tare preocupat să-l scot nevătămat pe Nemo din frumosul său submarin.

- Ce faci mă aici? Unde-i fractu? Ce cauţi cu cuţitul, vrei să strici capacul butoiului?

- Da!

- Ce da mă, ce da?

- Trebuie să tai capacul, că e Luci acolo şi trebuie să-l scot.

Şi se apucă tata rapid să desfacă capacul, de altfel bine strâns de mine, ca să-şi scoată progenitura din străfundurile butoiului.

- Ce caută în butoi, cum a intrat acolo, ce caută butoiul în cadă?

- Nu-i butoi, e submarin, Luci e căpitanul Nemo, iar cada zicem şi noi că e marea.

- Vă omor pe amândoi! Mă, voi sunteţi inconştienţi! Putea să moară asfixiat, sau înecat...

- Nu murea, că mai aveam un pic să-l scot. Doar tăiam gura butoiului sau capacul şi... gata. Teafăr şi nevătămat.

- Emilia! Vino să vezi ce-au făcut!

- Nu, nu vreau nici să aud, nici să văd. Te descurci! Nu vreau să mai aud, nu mai pot. În fiecare zi... descurcă-te cu ei, că eu nu mai pot!

Şi tata, pentru prima dată, a fost atât de speriat, încât a considerat că trebuie să ia măsuri speciale. A luat locul mamei care nu mai era în stare să ne aplice şi corecţia cu numărul o mie unu. A scos tremurând de furie cureaua de pionieri de la pantalonii lui Christi (de altfel frumos aranjaţi pe spătarul scaunului de la birou) şi ne-a ordonat scurt:

- Pe burtă! Unul lăngă celalalt, aici în faţa patului.

Nu era loc de comenarii, de luat la întors, privirea lui spunea mai mult decât încercaseră cuvintele. Până şi faptul că nu o mai lăsase pe mama să aplice pedeapsa era un semn că de data asta sărisem rău de tot calul. Ne-am luat cu grijă locurile în dispozitiv, Luci chiar lângă pat la picioarele tatei, eu la margine.

- 10 curele aveţi de luat! Christosu` mamii voastre dar... o săptămână nu ieşiţi afară, doar la şcoală şi apoi imediat acasă! Şi faceţi după aia şi curăţenie, lună să fie la voi!

Cum Dumnezeu se face că frate-miu întotdeauna, dar întotdeauna avea un loc privilegiat, chiar şi atunci când era vorba de luat bătaie, nici până în ziua de astăzi nu-mi explic. Oricum, în momentul în care cureaua a început să şuiere în urcare, începe şi el a se văicări de ziceai că-i opărit:

- Aoleuuuu! Nu mai da tăticuleeee!

Ce dracu e în mintea lui, mă întrebam eu şi în timpul ăsta cureaua îşi începea şuieratul la coborâre, nici măcar nu l-a atins şi urlă, sau pe el l-o fi atins? Şi imediat o usturime cumplită mi-a cuprins rotofeiul funduleţ. Abia acum căzuse cureaua. Ciudat însa că doar partea dreaptă suferea, stânga doar aşa, parţial.

- Aoleuuuu ce usturăăăă! Nu mai da, că nu mai fac! se aolea în continuare frate-miu. Auuuu ce ustură! Au, au, au!

Şi iarăși cureaua şuieră urcând să-şi ia avânt, o fracţiune de secundă de linişte şi apoi iarăşi se porneşte precum o avalanşă spre dulcea întâlnire cu fundurile noastre. Încă nu se lipise când se porneşte Luci pe văitat din nou, mai cu foc:

- Aoleuuuu ce usturăăăă! Auuuu ce ustură! Nu mai da, nu mai da că nu...

Şi cureaua cade. Tot pe fundul meu. O senzaţie de cald, usturime, îngheţ şi durere mi-au cuprins fundul, mai cu seamă jumătatea dreaptă. Acum sunt sigur că p-ăsta nici nu l-a atins. Afurisit din fire, nu scot un sunet, nu curge o lacrimă, dar frate-miu, eeee, asta e altă poveste. Un curcubeu de manifestări teatrale, menite să îl facă pe tata s-o scurteze cu pedeapsa au avut loc pentru următoarele minute. Plânsete, rostogoliri, văitături şi rugăminţi. Auzindu-l, nu te puteai îndoi de faptul că tare rău fusese urgisit. În faţa unui asemenea torent, ochii tatei s-au inundat instantaneu, a aruncat pe pat cureaua, s-a ridicat greoi şi, în timp ce ieşea, a mai îngăimat doar:

- În seara asta nu mai ieşiţi din cameră, la somn imediat cu voi, să nu mai aud un sunet!

Brusc Luci tace. Se ridică repede în picioare, dar nu atât de repede cât să nu observ că fundul lui e alb – rozaliu, fără nici o urma de curea. Întorc capul spre fundul meu care e de un roşu trandafiriu, cu două dunguţe superbe, cu model pionieresc.

- Ce dracu’ ţipai mă aşa? Nici nu te-a atins. Ia uite, ambele curele pe fundul meu, la tine... nimic.

- Mult eşti prost! Taci din gură şi zi merci că ştiu eu să mă vait că dacă mă bazam pe tine, luai toate cele 10 curele.

- Pai de ce eu?

- Pentru că nu ştii să te aşezi şi nici să plângi şi să te vaiţi când trebuie. Tu doar două lucruri faci bine: taci şi mănânci.

 

 

[Mihaela Suciu]

Încântătoare! :))

[Sofia Sincă]

Doamne!... Nu știu dacă să râd sau să plâng. Chiar așa năstrușnicii, la cote maxime!?... Ei, de data aceasta sunt foarte impresionante, atât întâmplarea, cât și modul de narare. Câte lucruri grave pot inventa copiii, dacă nu ai inventat-o acum, de dragul de a scrie. Oricum entuziasmul, febrilitatea și suspansul sunt la loc de cinste. Desigur și deznodământul, nesperat de binevenit, chiar dacă s-a lăsat cu o pedeapsă aspră. Se putea întâmpla ceva mult mai grav. Era pe vremea când părinții mai puteam aplica pedepse corporale, copiilor. Ceea ce nu se mai poate azi, când trebuie să lași copilul să facă tot ce dorește. Ei, bine, nici ei nu mai știu de Nautilus și nici butoaie pentru varză nu mai au pe balcoane. :))
Textul este periat, ai trecut punctele de suspensie lipite de cuvânt. Mai ai niște virgule lipsă, mai ales în prima jumătate a textului și am scos eu câteva chestii.
apoi îmi fixez privirea fix în ochii lui, - îmi fixez privirea în ochii lui sau altfel. Cum e scris la tine devine pleonasm.
dacă e etanş. - deranjează, cumva această aliterație, mai ales că e scrisă de multe ori. O dată, de două ori se trece cu vederea, dar când se înmulțesc...
alb – rozaliu, - alb-rozaliu

Am citit cu multă plăcere, cu zâmbetul pe buze prima parte, până a început să devină destul de dramatic pentru un adult. Apoi am trecut la compătimire pentru cei doi copii care-și primeau pedeapsa.

Cu drag,

Sofi

[Ciliban Daniel]

Este greu de crezut că totul a fost real, mama însă poate înlătura orice suspiciune şi, din păcate, oricât ar fii de greu de crezut, a reuşit să-şi păstreze părul doar grizonat cu aşa mândreţe de copii.
Având copilăria pe care am avut-o, cu bunele şi relele ei, pot spune cu mâna pe inimă că le mulţumesc părinţilor mei pentru fiecare corecţie aplicată. Nu aş fi ajuns omul care sunt fără dragostea, grija şi uneori asprimea glasului lor.

În rest, doamnă Sofia, vă multumesc pentru bunăvooinţa cu care vă aplecaţi peste scrierile mele si pentru sfaturile primite. Încerc sa ţin cont de părerile dumneavoastră şi ale colegilor.

p.s. localizarea geografică aproape perfecta  - Dâmboviţa (Târgovişte ) şi nu Argeş

Sofia Sincă a spus :

Doamne!... Nu știu dacă să râd sau să plâng. Chiar așa năstrușnicii, la cote maxime!?... Ei, de data aceasta sunt foarte impresionante, atât întâmplarea, cât și modul de narare. Câte lucruri grave pot inventa copiii, dacă nu ai inventat-o de dragul de a scrie. Oricum entuziasmul, febrilitatea și suspansul sunt la loc de cinste. Desigur și deznodământul, nesperat de binevenit, chiar dacă s-a lăsat cu o pedeapsă aspră. Se putea întâmpla ceva mult mai grav. Era pe vremea când părinții mai puteam aplica pedepse corporale, copiilor. Ceea ce nu se mai poate azi, când trebuie să lași copilul să facă tot ce dorește. Ei, bine, nici ei nu mai știu de Nautilus și nici butoaie pentru varză nu mai au pe balcoane. :))
Textul este periat, ai trecut punctele de suspensie lipite de cuvânt. Mai ai niște virgule lipsă, mai ales în prima jumătate a textului și am scos eu câteva chestii.
apoi îmi fixez privirea fix în ochii lui, - îmi fixez privirea în ochii lui sau altfel. Cum e scris la tine devine pleonasm.
dacă e etanş. - deranjează, cumva această aliterație, mai ales că e scrisă de multe ori. O dată, de două ori se trece cu vederea, dar când se înmulțesc...
alb – rozaliu, - alb-rozaliu

Am citit cu multă plăcere, cu zâmbetul pe buze prima parte, până a început să devină destul de dramatic pentru un adult. Apoi am trecut la compătimire pentru cei doi copii care-și primeau pedeapsa.

Cu drag,

Sofi

[Ion Lazăr da Coza]

Literatură cu/pentru copii. Dacă asta urmărești, continuă.

da Coza