Pagina a II-a, Piesele de teatru participante la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018

[Sofia Sincă]

4. Emin şi Vero 

Personaje: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Figuranţi

(Un parc frumos din Viena. Undeva, în surdină, se aud valsurile lui Strauss. Mulţi trecători pe alei.

Veronica îl vede pe Mihai Eminescu citind pe o bancă în parc. Se opreşte în loc, tresărind. Se

apropie cu paşi lenţi de M. Eminescu. Se opreşte în faţa lui, la un metru. El ridică privirea din

carte, tresare, se ridică în picioare. Ea vine spre el cu mâna întinsă. El o prinde de mână, se

intimidează, nu ştie ce să mai facă, scapă cartea din mână şi o priveşte-n ochi permanent, evident

emoţionat, pe Veronica. Se privesc fascinaţi, câteva minute, fără să-şi vorbească)

Mihai Eminescu(Se înclină): Domnişoară!?

Veronica: Mihai… Tu trebuie să fii Mihai. Mihai Eminescu. Nu? Te-am văzut adineauri în muzeu… Am ştiut că eşti tu… Tu, cel care…scrii poezii.

Mihai Eminescu:(/Zâmbind şi privind-o în ochi): Eu sunt Mihai Eminescu…Aşa mi se spune… De

unde mă cunoaşteţi?

Veronica: De la Iaşi. De la gazetă. Ai în „Convorbiri” un portret, un chip ce nu se poate uita niciodată….

Mihai(face ochii mari): Aţi venit din ţară… aici, aşa de departe?

Veronica: La noi, a fost o iarnă aspră, anul acesta… Eu am răcit şi… De fapt… Am venit… căci… am dorit să te cunosc…

Mihai Eminescu: Sunt mişcat, domnişoară. Cu cine am onoarea?

Veronica: Ah! De emoţie … am uitat să mă prezint. Sunt Veronica Micle. Sunt soţia profesorului

Micle, de la Universitatea din Iaşi.

Mihai: Căsătorită?(Pe chip i se citeşte dezamăgirea şi o mare durere. Priveşte vag).

Veronica: (lasă ochii în jos şi priveşte peste umărul lui.) Ce vreme minunată! Nu-i aşa? Cum ţi s-a

părut acest muzeu?

Mihai: Este minunat. Toate acele chipuri de femei frumoase, acele „corpuri de ninsori”, de o formă

perfectă, când le priveşti, parcă îţi taie respiraţia. Te uimeşte imaginea perfecţiunii umane...

Veronica(îl ia de braţ şi fac câţiva paşi împreună): Şi… nu crezi că în lumea cea reală există şi

asemănări cu acele portrete?

Mihai: Frumuseţea îngerească sau una, ca de marmură, a unor femei poate impresiona, dar în lume,

în orice fiinţă, există mereu un principiu dual:îmger şi demon.

Veronica: Un înger şi un demon, crezi că există în orice femeie?

Mihai: Cine poate pătrunde în adâncul inimii unei femei?

Veronica: Acest chip frumos al tău nu arată că ai fi trăit o mare suferinţă… Ai avut dezamăgiri?

Mihai: Eu… Poate… Acum, privesc chipul tău… El are ceva din tablourile cu îngeri… Ar trebui

să ţi se facă un portret… că parcă ai fii coborâtă dintr-o icoană a Sfintei Fecioare…

Veronica. Oh! Mă complimentezi… Nu-i bine să faci aşa comparaţii. Spune-mi, te rog, de ce poeziile dumitale sunt atât de triste?

Mihai: Sufletul meu simte ceva atât de trist, de parcă ar aduna în el toate durerile lumii… Nu vezi câtă suferinţă este în ţară? Gazetele sunt pline de nemulţumirile ţăranilor noştri care se răscoală mereu, de problemele muncitorilor ce sunt plătiţi cu salarii de mizerie, dar cine să le asculte durerile?

Veronica: E multă sărăcie la noi, Mihai, multă suferinţă… Mulţi s-au săturat să fie mereu urgisiţi.

Mihai:(cu patos) Ar trebui şi la noi o Comună din Paris. Ar trebui dărâmat acest sistem… Ar trebui

să fie o mână de fier care să refacă ţara, să o pună pe alte baze… Iată ce am scris… Am aici un poem lung, „Împărat şi proletar”. Pot să-ţi cetesc o strofă?(Recită):„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!/Atunci când, după moarte, răsplată nu v- aşteaptă,/Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/Egală fiecare şi să trăim ca fraţi!”

Veronica: Oh! Acest îndemn îmi dă fiori... Mai bine spune-mi, de ce ai scris acea poemă aşa de

tristă: „Mortua est”?:(/recită) „Făclie de veghe pe umezi morminte, /Un sunet de clopot în orele sfinte, /Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, /Astfel ai trecut de al lumii hotar.”

Mihai: Îmi ştii versurile pe din afară? Am scris-o pentru o amintire … O amintire dureroasă…

Cineva care a plecat spre cer şi m-a făcut să mă întreb ce este soarta omului pe pământ…

Veronica(recită) „O, moartea e-un chaos, o mare de stele, /Când viaţa-i o balta de vise rebele; /O,

moartea-i un secol cu sori înflorit, /Când viaţa-i un basm pustiu şi urât.” De ce simţi toate acestea şi le pui în versuri? De ce tu eşti altfel… altfel decât alţii?

Mihai: Aşa-i sufletul meu… mereu frământat… chiar furtunos uneori. Căci ineori:„Când sorii se

sting şi când stelele pică, /Îmi vine a crede ca toate-s nimică.”

Veronica: Frumos. Dar eu nu te înţeleg… De ce eşti aşa de… neguros în creaţia ta?

Mihai: Aşa este fiinţa mea…Uneori, nici eu nu mă înţeleg… Aş vrea să cunosc mai multe despre rostul acestei lumi… Mie îmi place să merg la cursurile de filozofie, de astronomie şi la cele de limbi moarte. Dacă vezi lucrurile cu ochii tăi, adevărul nu poate fi atins, căci totul este relativ… „Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem? Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel şi nu aude fiecare sunet într-alt fel? Într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini, nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată? Presupunând lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite…” (M.Eminescu - nuvela „Săramnul Dionis”).

Veronica: (clipeşte din ochi, deschide gura, dar mu spune un cuvânt)

Mihai: Cine vede cerul cu stele căzătoare ştie oare cât timp s-a scurs de când ele s-au stins în abisul

din înalt şi că abia acum lumina lor se arată „vederii noastre”? Noi nu ştim ce lungă cale este până

la locul acela din cer din care s-a desprins o stea căzătoare. Ea poate a murit de mult în cer şi abia

acum noi îi vedem lumina ce vine prin spaţii astrale…

Veronica: Domnule filozof, eu prefer lumina unui suflet ce aş vrea să mă pătrundă întreaga viaţă,

decât lumina stelei moarte…

Mihai: Este o asemănare între lumina stelei ce a dispărut şi lumina unei iubiri pierdute… ce revine

uneori în sufletul nostru…

Veronica: Eu cred în lumina unei mari iubiri... viitoare. De ce să trăieşti doar în trecut, tu, suflet de

poet?

Mihai: Ve ro nica. Încerc să descifrez ce a pus destinul în acest nume…

Veronica: Mihai. Îţi spun Mihai, că suntem de-o samă. Nici eu nu ştiu ce a pus destinul în numele

tău, Mihai. Tu ai nume de arhanghel, al Arhanghelului Mihail.

Mihai: Aş vrea să fiu un arhanghel al neamului meu urgisit. Să-i cânt bucuria, dorul şi jalea. Dar

mai ales, să-i zdrobesc lanţurile ce-l sugrumă…

Veronica: Eu mi-am ales singură acest nume, că şi eu scriu poezii şi…Vero nica înseamnă

adevărata lumină.

Mihai: Adevărat? Scrii versuri? De aceea chipul tău are atâta poezie…

Veronica: Mă simt acum prea onorată, de aşa vorbe. Numele meu adevărat este Ana.

Mihai: Ana, ca Ana lui Manole, cea care a fost jertfită, pentru o aşa de măreaţă ctitorie, la Curtea de

Argeş?

Veronica: Este şi numele mamei mele. Este luat de la cel din Biblie: Sfânta Ana, numele Maicii

Domnului...

Mihai: Veronica este un nume plin de sensuri. Eu l-aş interpreta aşa: „Adevărul învinge”.

Veronica: Da, adevărul învinge mereu…Am să mă conduc în viaţă, după sensul ce tu l-ai dat

acum numelui meu…

Mihai: Poate fi şi acronim de la Verona, oraşul îndrăgostiţilor celebri. Oraşul lui Romeo şi al

Julietei…

Veronica: O, nu. nu-mi doresc soarta lor tragică… O iubire mare trebuie să fie trăită din plin. Cei

ce se iubesc cu adevărat trebuie să fie fericiţi aici, pe pământ. Moartea îi separă pe cei ce se

iubesc…

Mihai: Iubire!? Fericire!? Sunt vorbe mari…Idealuri frumoase, dar…

Veronica: Şi ... dacă îţi spun că eu simt o mare iubire pentru cel al cărui chip m-a fermecat, care

mi-a vrăjit inima, după ce i-am cetit versurile, m-ai crede? Eu, te-am iubit, îndată ce ţi-am văzut acel portret trimis de aici, de la Viena, la „Convorbiri”… Acel fior al inimii mele am vrut să rămână secret, dar, cum nu ştiu dacă ne vom mai revedea vreodată…

Mihai: Şi eu am simţit că inima mi-a stat în loc, când te-am zărit… Să fie asta o predestinare?

Veronica: Poate că în cartea destinului ne-a fost scris să ne întâlnim aici, departe de tară, să ne

vedem aşa cum suntem… să ne îndrăgim… Dar... Mă doare sufletul că eu nu pot răspunde unor

sentimente… că nu sunt liberă să o fac…

Mihai: Voi rămâne veşnic îndurerat…, purtând mereu dorul după chipul tău frumos, după lumina

ochilor tăi albaştri, după zâmbetul tău atât de dulce…

Veronica: Eu, eu am să port mereu în suflet lumina chipului tău drag, căldura ochilor tăi mângâietori, acest farmec „dureros şi dulce” ce-l răspândeşti tu în jur…

Mihai: Îmi vine a crede că trăiesc un vis frumos, din care nu vreau să mă mai trezesc. „În faptă, lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu — ele sunt numai în sufletul nostru.” (Fragment din nuvela: „Săramanul Dionis”)

Veronica: Şi eu aş dori ca viaţă să fie un vis frumos, frumos ca un basm din vechime, cu un Făt-

frumos care să vină, să mă răpească şi să mă ducă-n ţara lui de poveste…

Mihai: Un Făt-Frumos din lacrimă… lacrimi… multe lacrimi… Sufletul meu va plânge mereu după chipul tău îngeresc, dragă Veronică… Căci, ce e amorul? „Un lung prilej pentru dureri/ Că mii de lacrimi nu-i ajung/ Şi tot mai multe cere”…

Veronica: Eu ştiu că iubirea mea are în ea multă durere, dar acum cred că: „Nu eşti tu acela care mi-ai dat inimei mâhnire; Nu te măguli cu gândul ca te-am plâns sau te-am iubit, Ai fost numai întruparea unei clipe ce-n neştire Mişca sufletul şi-l leagă de un dor nemărginit.”(Veronica Micle „Poezii”)

Mihai: „Acest dor nemărginit”… va chinui mereu inima mea, mereu… căci mereu sufletul meu va

tânji după sufletul tău frumos, după chipul tău drag…(O mângâie pe păr, o sărută pe frunte. Ea îl

sărută pe buze. Rămân îmbrăţişaţi, cu chipul radiind de fericire)

Veronica: Acum mi-e greu să mă despart de tine… Cum pot să-mi rup inima în două să fiu cu tine

aici, la Viena şi să fiu şi cu fetele mele, la Iaşi…?

Mihai: Ai să pleci… şi eu am să rămân singur şi trist, fără nădejdea că te voi mai revedea… Voi întinde braţele în zadar, căci tu te vei pierde în „valurile vremii”…Poate mă vei uita… Dar eu nu voi uita norocul că „o clipă în braţe te-am avut”…

Veronica: Nu, nu te voi uita… Vei veni la Iaşi… Voi trăi un vis de iubire…Voi fi fericită… doar să

te privesc… doar să te ascult... doar să te ştiu în preajmă…

Mihai: Mereu ne vor despărţi atâtea depărtări …zidul oamenilor va fi mereu între noi… Tu vei fi în veci pierdută… în veci adorată…

Veronica: Poate aşa a fost scris în stele… Poate acesta este destinul nostru…

Mihai: Se vede că nu m-am născut sub o stea norocoasă…

Veronica: Poate că… nu, nu-i adevărat. Cred că… „Dumnezeul geniile te-a smuls din mijlocul

neamului nostru”, să fii tu steaua luminoasă care să-l călăuzească pe calea spre mântuire…

Mihai: Calea mântuirii… Calea speranţei, calea adevărului… Eu prevăd „la trecutul mare, mare viitor

”României. Uite ce am scris pe această foaie!(scoate din buzunar o foaie de hârtie şi citeşte)

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

Veronica: Ce frumoase versuri! Să te audă Domnul! Toţi ar trebuie să gândească la fel ca tine...

Înţelg acum de ce îmi eşti drag... Eu nu fac jurăminte de iubire… Dar… Inima mea va fi doar a ta…

A ta… iubite poet…

Mihai: Tu vei rămâne doar… „Un vis ferice de iubire…” Vei fi mereu „mireasa sufletului meu…”

Veronica: Ce minunate vorbe…! Aş vrea să le ascult mereu… Cuvintele tale vor răsuna în sufletul

meu… Ele o să-mi dea puterea să te aştept… Să te aştept, deşi vom fi mereu despărţiţi...

Mihai: Eu voi trăi cu moarte-n suflet … că nu vei fi a mea poate niciodată… că în zadar după tine

va tânji sufletul meu, că în zadar mă voi zbuciuma în oceanul vieţii… Simt că Marele Demiurg mi-a

hărăzit un alt destin… Cel al sacrificiului...

Veronica: Nu... unul măreţ… Aşa simte inima mea de femeie…

Eminescu:Hai, vino, fugi cu mine-n lume!

Veronica: Cum? Ce-ai spus?

Eminescu: Te rog, lasă-ţi lumea ta şi hai să ne pierdem în lume…! Aşa..., să trăim ca nişte ţigani...

Vom fi fericiţi şi liberi, ca păsările cerului…

Veronica: Eu... am responsabilităţi… O mamă nu-şi părăseşte fiicele… Eu cred că ar fi otragedie

pentru ele...

Eminescu: Atunci… totul este pierdut… În veci pierdută… vecinic adorată…

Veronica: Nu ne putem împotrivi sorţii…

Eminescu: Cred că mă urmăreşte un blestem…De ce trebuie să pierd mereu ceea ce iubesc…? Ce

suflet port în mine? Doamne!

„Ce auflet trist mi-au dăruitPărinţii din părinţi/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi?”

Veronica: Te rog, nu-ţi blestema soarta! Eu voi trăi fericită că te-am cunoscut, mă bucur că eşti tu,

aşa cum te-am imaginat eu şi cum te-am dorit.. .că eşti un suflet sensibil, că scrii atât de frumos…

Tu, poete, eşti bine cunoscut la noi, în Iaşi...

Mihai: „Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului/

În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări”(M.Eminescu, Numai

poetul)

Veronica: Tu, Mihai, tu vei trece peste nemărginirea timpului... Presimt eu...

Mihai: Vero Nika! Fata lumină! Atunci, să profităm de timpul cât ne-a mai rămas şi să ne bucurăm

unul de altul. Vino! Să mergem să vedem Dunărea, să trimitem pe undele ei dorul nostru de ţară!

Luncile ei sunt splendide primăvara... Iar tu pari o dulce primăvară…

Veronica: Se vede că eşti suflet de poet… De aceea simt ceva profund pentru tine… ceva inexplicabil…

Mihai Eminescu: Să cred că nu m-ai putea iubi, dacă nu aş fi poet?

Veronica: Este ceva ce trece dincolo de existenţa noastră. Ceva … ce vine din spaţiu şi din timp… de parcă am fi fost dintotdeauna unul al altuia. Aşa simt eu… E ca-ntr-un vis…

Mihai Eminescu: Viaţa este vis… „Visul morţii eterne e viaţa lumii-ntregi”

Veronica: Nu pomeni de moarte! Suntem tineri…Să ne bucurăm de viaţă!

Eminescu: Eu simt că sufletul mi-a murit de mult… Doar apariţia ta m-a făcut să mă trezesc din somnul meu. Greu… Acum, când ştiu că nu eşti liberă, prăpastia din sufletul mea s-a adâncit…

Veronica: Eu…nu cred că întâlnirea noastră a fost o simplă întâmplare…

Eminescu: Nici eu… dar aş dori să pot fi fericit în această lume…Văd că nefericirea mea

sporeşte…

Veronica: Tu… trebuie să te bucuri acum că un suflet ca al meu te va purta în el… ai pătruns în inima mea şi ştiu că acolo este locul tău, iubite poet…

Eminescu: Tu vei fi doar o himeră… Totul se va destrăma, după ce vei pleca…

Veronica: Dă-mi mâna ta…! Vreau s-o ţin pe inima mea… să simţi cum bate pentru tine…Aşa nu mă vei uita niciodată…(îi ia braţul, îi aşează mâna lui pe inima ei) Vezi…? Simţi cum îmi bate de tare inima?

Eminescu: Este din cauza emoţiilor… Poate că este adevărat… poate suntem făcuţi unul pentru

altul… poate liniile vieţii ni se vor întâlni…

Veronica: Să ne păstrăm speranţa, Mihai…!(se îndepărtează apoi revine lângă el)

Eminescu: Eşti lângă mine şi simt că mi-e dor de tine... Pari aşa de dulce, dar aşa de tristă… Aş

vrea să te sărut… să-ţi alung tristeţea…

Veronica: (vine cu mâinile întinse spre el. El i le strânge la piept, o prinde de mijloc şi o sărută.)

(Se sărută îndelung. Cade cortina)

5. Nu

(piesă într-un act)

(fragmente)

Laura, bolnava internată

Virgil, soţul bolnavei

D-na Petrescu, mama Laurei

Marius1, fiul Laurei

Ana2, prietena Laurei

O bolnavă, colega de cameră a Laurei

Doctorul, medic pshiatru

Asistenta

Decor:

Rezervă cu două paturi - spital

(cabinet asistente)

(doctorul, Virgil, asistenta)

Doctorul: Ştiţi cumva ce-a băut? Aţi observat ceva suspect ?

Virgil : Nu. Doar am găsit-o făcută covrig. M-am speriat şi am chemat imediat salvarea.

Doctorul : Era conştientă?

Virgil: Nu ştiu, dar când am pus mâna pe ea, a început să se zbată.

Doctorul (asistentei) : Un lavaj gastric, te rog! (lui Virgil) Aşteptaţi în hol !

Asistenta: Imediat !

(Virgil iese descumpănit)

(cabinetul doctorului)

(doctorul, Virgil)

Virgil (mergând după doctor): Dom’ doctor, ce poate să fie?

Doctorul : Aflăm îndată! Poftiţi în cabinet!

Virgil (fără replică) :?

Doctorul (aşezându-se la birou) : Luaţi loc !

(Virgil, ţintuit în picioare câteva clipe, se uită în jur, vede canapeaua şi se aşază)

Doctorul : S-a întâmplat ceva? Ştiu eu... V-aţi certat sau are probleme la serviciu ?

Virgil : Nu, dom’ doctor, nu ne-am certat şi nu cred să aibă probleme, altfel mi-ar fi spus.

Doctorul : Dar ia tratamentul aşa cum i l-a prescris medicul?

Virgil: Din câte ştiu eu, da, însă nu am urmărit-o strict. Sunt foarte ocupat, ajung târziu de la serviciu şi mai lucrez şi acasă.

Doctorul : Am înţeles. Deci admiţi că s-ar putea ca uneori să încerce să le înlocuiască ?

Personaje ce nu apar în fragment

Virgil: Ştiu de somnifer că-l mai sare câte-o noapte şi bea ceai, ba chiar mi-a spus că nu are acelaşi efect. Adoarme mai greu şi se trezeşte mai devreme.

Doctorul : Normal. Dacă ai dormit cu somnifere o vreme mai îndelungată, grea poveste

să te mai ajute un ceai de tei.

Virgil : Sedativ. Am înţeles că ar fi mai puternic. Pe mine chiar mă ajută. Ce e drept, îl folosesc rar.

Doctorul : Pe dumneavoastră, dar la dânsa e altceva. Să nu amestecăm lucrurile. Nu aveţi epilepsie şi nici episoade maniacale.

Virgil : Vai de mine, nu !

Doctorul : Luna aceasta şi-a luat reţeta ?

Virgil : I-am luat-o chiar eu.

Doctorul : Şi banii vă ajung ? Adică faceţi faţă cheltuielilor lunare, că în învăţământ ştim cum stă treaba ? Am înţeles că doamna e profesoară.

Virgil : Nu avem probleme. Ne descurcăm. Când e nevoie, ne mai ajută şi părinţii. Acum ea lucrează şi la o editură particulară, în timpul liber, desigur. Eu câştig binişor...

Doctorul : Grav, foarte grav. La diagnosticul dumneaei nu e bună suprasolicitarea. Ne îmbolnăvim noi, cei care suntem sănătoşi, darămite ea. Nu aţi stat de vorbă în acest sens ?

Virgil : Dar de câte ori ? N-am cu cine mă înţelege. O ţine una şi bună că face asta de plăcere.

Doctorul : Dar şi plăcerea are o limită. Dacă întrecem măsura, ceea ce cred că a făcut acum, ajungem aici şi nu e bine, nu e bine deloc.

Virgil: Credeţi că am avut cu cine mă înţelege ? Ţine morţiş să-şi publice noul volum şi lucrează în contul ăsta.

Doctorul : Am înţeles. Dar s-a întâmplat ceva în trecut care credeţi că o afectează?

Virgil: Ne-a murit copilul la naştere acum trei ani, iar de atunci a devenit foarte sensibilă.

Doctorul: Atunci e clar.

Virgil : Dar gestul acesta e chiar de neînţeles.

Doctorul: A mai încercat să sinucidă ?

Virgil : Au mai fost două tentative.

Doctorul: Cum ?

Virgil : Prima nu cred că poate fi considerată o tentativă de sinucidere, ci mai degrabă o criză de somnambulism. A plecat dimineaţa, după o zi de muncă la scosul cartofilor, închinându-se din troiţă în troiţă- după cum mi-au spus femeile- până ce a ajuns la maică-mea, în capătul satului. Cu ocazia asta şi-a pierdut şi buletinul.

Doctorul: Şi altă dată ?

Virgil : Era internastă la Neurologie, la etajul III, iar pe la patru dimineaţa a găsit-o o infirmieră aplecată peste geamul de la capătul holului. Oricum, era inconştientă şi a adormit instant când a ajuns în pat.

Doctorul : Şi a doua zi şi-a amintit ceva ?

Virgil : Nu, doar că o durea foarte tare capul şi nu-l putea mişca de pe pernă.

Doctorul: Am înţeles. Aduceţi-mi medicamentele şi ceaiurile pe care le foloseşte, iar apoi mai vorbim!

Virgil : În jumătate de oră vi le-aduc ! (iese)

(După un timp, în cabinet)

(doctorul, Virgil)

Virgil (bate şi intră) : Le-am adus. Poftiţi !

Doctorul : Da, văd că foloseşte şi ceai sedativ, cum ai spus.

Virgil (îi întinde şi o pungă veche, mototolită, golită pe trei sferturi): Am găsit şi asta. Văd că nu scrie nimic pe pungă. Nu îmi dau seama ce poate să fie.

Doctorul : Las-o pe birou ! O analizăm! Văd că e aproape goală şi după cum e de mototolită, pare-se că a fost plină.

(în rezervă)

(Asistenta, Virgil, Laura)

Laura (în transă) : Dar lăsaţi peştii să zboare ! Lămpile voastre îmi pârlesc aripile. Stingeţi-le ! Luna ! Unde e luna ? Aţi scos-o la mezat, nemernicilor !

Virgil : Draga mea, linişteşte-te ! Se răceşte budinca, iar ţie îţi place fierbinte.

Laura: Pământul e tot mai fierbinte. Dă în clocot. Gheţarii se topesc, ne-acoperă. Potopul, vine potopul ! Aduceţi arca ! Noe ! Unde e Noe ? Noe ! Arca !

Virgil (punându-i mâna pe frunte) : Încearcă să te linişteşti ! Ai febră. Te-ai agitat prea mult. Aşteaptă puţin ! (dă să plece, dar vine asistenta)

Asistenta : Ce este ?

Virgil : Cred că are temperatură.

Asistenta : Aflăm imediat ! (iese)

Laura: Temperatura ! Da... Gheţarii se topesc şi ne mătură de pe suprafaţa pământului. Doar peştii au aripi. Ce bine că sunt peşte! Am aripi, zbor! Liber de mine, liber de voi ! Dar Marea Roşie nu e roşie, nu !... Dimpotrivă, e neagră ca tăciunele...

(ajunge pe marginea patului şi e cât pe-aci să cadă, dar Virgil o prinde la timp în braţe şi o aşază din nou cu capul pe pernă)

(Asistenta aduce termometrul şi i-l pune sub braţ cu ajutorul lui Virgil)

Laura : Dar e atât de frig. Copilul, îngheaţă copilul ! Aduceţi-mi un pled să – l învelesc !

(ia perna în braţe) Taci cu mama ! Taci cu mama !

Virgil : ?

(Asistenta revine şi verifică temperatura)

Asistenta (pe un ton glacial) : 38 cu 2! Poftiţi! (îi dă o tabletă lui Virgil)

Virgil : Numai s-o înghită!

Asistenta : Topiţi-o !

(Virgil pune tableta în lingură şi încearcă să i-o dea, dar i-o varsă în poală, iese şi

cheamă asistenta)

Asistenta : Deci aşa... (topeşte altă tabletă în cana cu ceai, adaugă un pliculeţ de zahăr şi i-l dă bolnavei care o bea mecanic) Acum e gata!

Virgil : Ştiţi, eu nu mă pricep. Scuze !

Asistenta : Nu-i nimic!

Virgil : Vă mulţumesc !

Asistenta : N-aveţi pentru ce!

Laura : Ridicaţi palat după palat şi staţi tot la ogeac ! Jaluzelele... Trageţi jaluzelelele ! Repede ! Se dezlănţuie furtuna... Închideţi poarta, zăvorâţi uşile ! Mătură totul din cale uraganul...

Virgil( mimând trasul jaluzelelor, îi face jocul): Gata !

Laura : Gata ? Nu e gata ! N-are cum să fie gata ! Omul e stăpânit de Mamona !

Virgil : Te rog, nu te mai agita !

Laura : L-aţi uitat pe Dumnezeu şi v-aţi ridicat temple poleite! Vă închinaţi din joi în Paşti şi aşteptaţi miracole ! Dar icoanele sunt pictate de om ! Priviţi lumina, ea este Domnul. Iarba, raza de soare, roua, gândăcelul, licuricii sunt făpturile Domnului. La ele trebuie să vă închinaţi şi să le încălziţi la sân cât mai sunteţi, cât mai sunt. Oameni netrebnici, sunteţi din ce în ce mai nesăbuiţi. Veţi plăti nesocotinţa voastră cât de curând. Vremea de-apoi este aproape, tot mai aproape...

Virgil : Arzi, îţi arde fruntea încă !

Laura : O să ardeţi în focul iadului, nemernicilor !

Virgil : Gata !

Laura : Nu e gata, nu... Mai aveţi de pătimit. Nu încheiaţi socotelile aşa, cu una cu două ! Aţi vrea voi să închideţi ochii şi gata ! Nu... Dumnezeu are socotelile lui cu fiecare. (tresărind) Caietul, unde mi-e caietul ? Pixul !...

Virgil (îi dă o agendă pe care o scoate din diplomat şi un pix dintre numeroasele pixuri

pe care le are în buzunarul bluzei): Poftim !

Laura : Aşa... (începe să scrie neinteligibil, bolborosind)

(doctorul, asistenta, Virgil, Laura)

Doctorul : Ei, cum stăm ?

Virgil : Vorbeşte întruna. Acum văd că a început să şi scrie.

Doctorul : Coerent sau bate câmpii?

Virgil : Aiurează, dar cred că din cauza febrei.

Doctorul : Nu neapărat, dar vedem îndată! (asistentei) Dă-mi fişa!

Asistenta: Poftiţi!

Doctorul : Aşadar, am avut şi febră. (îi pune mâna pe frunte) Văd că acum nu mai are.

Asistenta: Era şi cazul. A trecut aproape o oră de când i-am dat tableta.

Virgil : Cum ziceţi, dar văd că tot nu se linişteşte..

Doctorul : Aşa este boala, nu are nicio legătură cu febra. (asistentei) Spune-i şi infirmierei de tură să fie cu ochii în patru. N-aş vrea să avem surprize.

Virgil : Nicio problemă, rămân eu.

Asistenta: Din păcate, nu puteţi rămâne peste noapte aici. Nu avem paturi şi pentru însoţitori.

Virgil : Nicio problemă, stau pe scaun. Oricum, va trebui să rămân treaz.

Laura : Treziţi-vă cât mai e timp ! (tremurând, continuă să scrie) Nu... E prea târziu, nenorociţilor, mult prea târziu !

Virgil : Vă rog ! Vedeţi doar cât e de agitată !

Doctorul : Nu vă faceţi griji. Va dormi neîntoarsă după tratament.

(Laura continuă să scrie concentrată, neauzind şi nevăzând nimic în jur)

Virgil : Dar e ruptă de realitate. Să nu cumva să plece peste noapte din pat? S-a mai întâmplat şi acasă, dar imediat am simţit.

Doctorul : Avem personal de gardă, iar dacă e cazul, apelăm şi la curele.

Virgil : A mai fost legată şi altădată. Cred că ar fi mai bine ca de la început să...

Asistenta: Să sperăm că nu e nevoie. Dar nu vă faceţi probleme, în caz de forţă majoră, vom recurge şi la acest mijloc.

(doctorul iese urmat de asistentă)

(Laura, Virgil)

Laura (auzind uşa trântită) Uraganul ! Se dezlănţuie vijelios...

Virgil : S-a făcut curent din cauza geamului. Îl închid imediat ! A intrat aer curat.

Laura (în transă) : Pompierii, să vină pompierii! Arde! Focul mistuie totul în calea lui!

(începe din nou să scrie febril)

(în cabinetul doctorului)

(doctor, Virgil)

Virgil : Dom’ doctor, văd că nu se opreşte din scris.

Doctorul : Nu vă faceţi griji. Lăsaţi-o să se descarce. Vine îndată asistenta cu tratamentul

de seară. Mergeţi acasă liniştit ! Este în grija noastră acum.

Virgil : Vă rog...

Doctorul : Sunt de gardă la noapte, aşa că o voi supraveghea foarte atent. Chiar vreau să văd cum se manifestă criza de somnambulism, dacă va fi una.

Virgil : Vă mulţumesc frumos ! Poftiţi ! (îi dă un pachet ambalat)

Doctorul : Dar nu trebuia să vă deranjaţi ! Oricum, ne facem datoria ! Soţia dumitale este tânără, puternică şi va trece peste acest şoc emoţional. Greul a trecut. Trebuie doar să avem răbdare.(...)

(Acasă, în apartamentul lui Virgil şi al Laurei)

(D-na Petrescu, Virgil)

D-na Petrescu : Unde e Laura ?

Virgil (luat prin surprindere, minte) : La ore.

D-na Petrescu : Dar azi era liberă. De când lucrează ea lunea şi încă atât de târziu ?

Virgil : Ţine locul unei colege. Sigur, are alt program.

D-na Petrescu : Şi de-aia nu-mi răspunde la telefon ? (văzând telefonul mobil lângă fax) Ce-i ăsta ? Nu e celularul ei ?

Virgil (făcând feţe-feţe) : Ba da !

D-na Petrescu : Şi de când are obiceiul să-l lase acasă ?

Virgil : Poate a plecat în grabă. Se mai întâmplă... Şi apoi la serviciu chiar nu e indicat să...

D-na Petrescu : Mă rog... Spune-i să mă caute când vine. Am dus materialul la croitoreasă. Trebuie să-i ia măsură şi să-şi aleagă modelul.

Virgil : ?

D-na Petrescu : Ţi-a tăiat popa limba ? Da’ ce-mi pierd eu vremea cu tine ?

Virgil : Da...

D-na Petrescu : Cum adică da ?

Virgil : O să-i spun.

D-na Petrescu (deschide frigiderul): Iar bate vântu’ pe-aici ! Tot cum vă ştiu... Aoleu!

Virgil : Tocmai voiam să merg la Supermarket.

D-na Petrescu : La ora asta?

Virgil : E deschis până la 10 !

D-na Petrescu : Treaba voastră ! Dar nu-mi place deloc ce văd !

Virgil : Săru-mâna !

D-na Petrescu : Să mă sune când ajunge acasă ! Nu uita să-i spui! Nu mă culc până nu sună. (iese)

Virgil : Nu uit, nu! (...)

(În rezervă)

(D-na Petrescu, Laura, Bolnava, Virgil)

D-na Petrescu (intrând) : Doarme ! (îi face semn lui Virgil să meargă încet)

Laura (deschide ochii şi văzându-şi mama, exclamă) : E frumoasă rochia, dar o voiam dreaptă. Dacă mă îngraşi...

D-na Petrescu : Abia am dus materialul la croitoreasă. Trebuie să mergi să-ţi alegi modelul.

Laura (în transă) : Albastră... Culoarea cerului...

D-na Petrescu : A mea e albastră ! Ai uitat? Ai probat-o când ai venit la mine. Ţie ţi-am luat violet. E o culoare deosebită şi am văzut că e şi la modă. Da’ ce e cu tine ? Ce-ai păţit ?

Laura (în transă) : I-auzi ! Guguştiucul....

D-na Petrescu : Lasă-l să cânte, să mai vină şi vara. Destul a fost frig.

Laura : Au înflorit ghioceii.

D-na Petrescu : Din ianuarie. Aşa sunt ăştia. Cum dă puţin soarele, cum scot capul din zăpadă. Dar nu ne lăsăm noi păcăliţi. Mai avem de tras. Nu vine aşa repede vara.

Laura : Da, zăpada vara... (descumpănită se uită în jur, ridică pătura, perna) Unde mi-e copilul? Era aici...

(Virgil îi întinde caietul care era sub pătură)

D-na Petrescu : Ce-i cu mascarada asta ?

Virgil : Vă explic eu acasă ! (îi face semn să tacă) Poftim! Era aici !

Bolnava : Şi l-a cumpărat ieri, dar nu ştiu ce-a făcut cu el. Am văzut-o că scrie, dar apoi am adormit.

D-na Petrescu : Aşadar, ne-ntoarcem la vechea poveste ! Măi, măi, măi !

Virgil (fără replică):?

(Laura începe să scrie repede, transpusă total)

(Pe coridor)

(D-na Petrescu, Virgil)

D-na Petrescu : E clar !

Virgil : Ce este clar ?

D-na Petrescu : Faci pe niznai cu mine ? Nu ţine, băieţică ! Vă cunosc pe amândoi ca pe buzunaru’ meu.

Virgil (neluând-o în seamă): Scrie. A scris şi ieri. Scrisul e o formă de terapie pentru ea.

D-na Petrescu : Nu înţeleg. Cum adică ?

Virgil : E mai complicat. Vă povestesc acasă.

D-na Petrescu : Ce poate fi mai complicat de-atât ? Du-mă la doctor imediat !

Virgil : Bine, dar...

D-na Petrescu : Niciun dar ! La cabinet ! Acum !

(Virgil, doctorul, d-na Petrescu)

Virgil : Îmi cer scuze, dom’ doctor, n-am vrut să vă deranjez, dar...

D-na Petrescu : Bună ziua !

Doctorul : Săru-mâna !

D-na Petrescu : Ce părere aveţi, dom’ doctor?

Doctorul : Aşteptăm. Deocamdată se află sub tratament.

D-na Petrescu : Şi cauza? Aţi aflat care este cauza?

Doctorul : Vă rog ! Nu suntem la tribunal. Aici lucrăm cu oameni care răspund sau nu la medicaţie, şi-apoi diagnosticul doamnei se ştie demult. Acum este vorba doar de un nou episod.

D-na Petrescu : Se ştie pe dracu’ !

Doctorul : Vă rog... Am făcut tot ce trebuia făcut.

D-na Petrescu : Dar ştiţi că scrie continuu ?

Doctorul : Chiar eu am încurajat-o să scrie..

D-na Petrescu : Şi credeţi c-aţi făcut bine ?

Doctorul : La această boală scrisul este o formă de terapie.

D-na Petrescu: Halal terapie! Sunteţi cu toţii o apă şi-un pământ !(iese vijelios)

Virgil : Mă scuzaţi, dom’ doctor, dar n-am putut s-o opresc !

Doctorul : Staţi liniştit ! Nu e nici prima, nici ultima care face istericale pe- aici. (...)

(în rezervă)

(Laura, Virgil)

Laura (privind în jur, tresare ca trezită din vis): Să nu-mi spui că iar am ajuns la spital ?

Virgil : Gata ! Ce-a fost greu a trecut.

Laura : Nu !

Virgil : Ba da ! ( vrea s-o îmbrăţişeze, dar este împins în lături cu forţă)

Laura (văzând caietul din pat, îl azvărle în uşa de la intrare) : Nu se poate !

Virgil (ia caietul şi-l pune peste agenda aflată pe noptieră) : Linişteşte-te acum ! Totul va fi bine, da ?

Laura : Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ! (dă jos cana de pe noptieră, aceasta se sparge cu zgomot strident, apoi face caietul harcea-parcea şi smulge foile agendei cu mişcări

convulsive, necontrolate )

Virgil (fără replică): ?

CORTINA

 

[Sofia Sincă]

Veronica Pavel Lerner - a notat astfel:

1.-0

2.-9

3.-7

4.-7

5.-8

[Sofia Sincă]

Marius Murărescu - a notat astfel:

1-0

2-6,

3-6,

4-9,

5-7

[Sofia Sincă]

Calotă Rodica - a notat astfel:

1=0

2=6

3=8

4=8

5=7.

[Sofia Sincă]

Pop Dorina - a notat astfel:

1. descalificată

2.– 6

3.– 9

4.– 7

5. - 8

[Sofia Sincă]

Bidulescu Constantin - a notat astfel:

1—

2-7

3-6

4-8

5-6

[Sofia Sincă]

Elena Neacșu - a votat astfel:

1.0

2 .7

3.5

4.7

5.8

[Sofia Sincă]

Mihaela Chitic - a notat astfel:

1. 0
2. 9
3. 8
4. 6
5. 6

[Sofia Sincă]

Silvia Giurgiu - a notat astfel:

1-0;

2-8;

3-9;

4-9;

5-8.

[Sofia Sincă]

Alex Anghel - a notat astfel:

1- 0 

2-8

3-9

4-9

5-8

[Sofia Sincă]

Marilena Trifan - a notat astfel:

1-0

2-9

3-10

4-10

5-10

[Sofia Sincă]

Janet Nica - a notat astfel:

1.0

2.10

3.8

4.8

5.8

[Sofia Sincă]

Burdușa Vasile - a notat astfel:

1. 0
2. 8
3. 9
4. 9
5. 6