Răvășind gânduri

[Mihaela Suciu]

       Am poposit pe acele meleaguri când astrul zilei da spre apus. Timp berechet! Nici nu gândeam că va fi ceva special, era doar curiozitate. Drumul era bătătorit până la halta de pe câmpul alb și era identic cu viziunea mea; se termina într-un nod în care șiruri de cuvinte se întâlnesc și se despart; deseori râzând cu sclipiri jucăușe în colțul ochilor, rareori având lacrimi sau grimase de durere și uneori afișând o nepăsare și o lehamite studiată, ca niște vagoane lăsate în triaj, pe linia moartă, în așteptare.

       Un mieriu dulceag se revărsa de pe culmea împădurită inundând clădirea și ocolul din apropiere. În jur, țipenie! Am intrat să arunc o privire în Sala de așteptare – de fapt era doar o odaie cu două uși și atât. Nu exista Casă de bilete și nici vreun călător. Pereții însă erau interesanți! Depănau povestea unui visător ce visa cum călătorește prin câmpia albă până la haltă și înăuntrul ei găsește alt visător ce visează un visător care visează cai verzi pe pereți. Am ieșit afară impregnată de un straniu miros: cerneală, var și neofalină, exact ca-n școala în care am pășit pentru prima oară entuziasmată de noutate și totodată temătoare în fața necunoscutului. În fine... și atunci, și acum, mă simt tot o novice care pătrunde timid în lumea incitantă a ideilor și emoțiilor, totul culminând cu stări și senzații supranaturale.

       La ieșire, peronul era plin de oameni. M-a înconjurat mulțimea apărută de nicăieri. Un murmur și o forfotă de nedescris, plină de viață, iar eu drept la mijloc, între alți gură-cască, să cuprind cât mai mult. Efectiv eram absorbită de atâtea voci, până când cineva m-a atenționat în grai neaoș: „Domnă dragă, omu’ cela cată spre domneavostră!” și eu zâmbind arunc o glumă: „Bine că nu m-a bătut! Poate-i stam în drum!” și omul, bine intenționat, insista: „Da, domnă dragă, nu pricepeți ce v-o spus și cum v-o făcut?” și-mi repeta, cuvânt după cuvânt, spusele celuilalt, încingându-se, de parcă soarele în loc să se culce după deal se ridica din nou pe boltă... Pe cer, un stol de păsări... Mijesc ochii și pun streașină mâna, să mă dumiresc mai bine ce soi sunt. Omul mă urmărește îndeaproape și eu, tot spre înalt, rostesc: „Vedeți ciorile acelea? Zboară la cuibul lor... Uite așa, să lăsăm și vorbele grele... S-auzim de cele bune!” și el a rămas pierdut, precum valiza în gară, uitându-se lung după o zburătoare rătăcită de cârd. M-am strecurat pâș-pâș, mai deoparte, mustind în hohot. Mă simțeam ușurată și pluteam. O forță antigravitațională mă ridicase deasupra peronului. Dumnezeule, îmi crescuse chiar și o aripă, de parcă mă întorsesem în trecut și eram iar pirpiria pe care o trăgea bunicul de mânecă, să urc mai repede spre zarea satului, ca să cuprindem împreună lumea din vale... Pe vremuri, avea dumnealui, în via întinsă din spatele casei până pe culmea dealului, un nuc mai văratec. Fiind primul din zonă în care se coceau nucile, mai lua unul și altul, din ce cădea pe jos. Într-o zi, pe când îmi arăta bunicul niște struguri copți, se aude dincolo de gard un glas: „Vecine, vezi, a lui «cutare» a cules nucile! Ochii nu-mi mint, avea traista plină! Mergi de o ia și zi ceva, că-i hoț!” și taica tatălui meu răspunde: ,,Să fie sănătos!”, dar ăla insista: „Nucul e pe pământul dumitale...” Atunci, ehehei, ce trec anii, n-am înțeles vorbele bunicului: „Da, ce, vecine, l-am crescut eu?” și nici nu l-am întrebat să mă lămuresc; poate se referea la pom, poate la om... M-am luat cu joaca! Acum, mă prind altele... Iată, intră o locomotivă pufăind ca o lulea și șuierând asurzitor! Atenționează pe fiecare: Tu! Tu! Tu!... Când se oprește în dreptul meu și mă văd luată în seamă, surpriza tresaltă în mine. Văzduhul vibrează, inima mai, mai să sucombe! Mă ia cu leșin de teamă să nu risipesc clipa ce mă lasă fără suflare, ca atunci când nu aveam altă grijă și gândul mi-era la grupul de copii și parcă ratam apelul serii; cu toții năvăleam nerăbdători la joacă. Iau un răgaz: un minut, două, o oră... În ocol, sosesc păstorii și gospodarii, la răvășitul oilor. Mă înghesui printre ceilalți și nedumerită, iaca, îmi scapă porumbelul:

– Măi, zău dacă pricep. Dacă toate mioarele-s negre, de ce le mai aleg?

– Ca să le paștem! zise un hâtru.

        Și uite așa, am încălecat pe-o carte, pe urmă pe alte carți și m-am apucat să le pasc pe-ndelete... Uneori, mai răvășesc gânduri ce-mi zboară-ntr-o aripă, iar cuvintele se înșiruie pe câmpuri albe.

 

PS: Pe 5 iunie – Ziua Învățătorului. Respect și drag pentru doamna Gheorghian! – învățătoarea ce mi-a îndrumat mâna și mi-a deschis cartea. Împreună am conturat literele și am descifrat Alfabetul. O femeie cu har de pedagog! Cinste tuturor care-i seamănă!

[Vasilisia Lazăr]

Respect doamnei învățătoare care a știut crește așa o comoară! Atât de mult m-a impresionat acest text, Mihaela! Ce frumos știi să înșirui cuvintele! Multe felicitări! Și mulțumiri pentru că în această zi de 5 iunie nu i-ai uitat pe învățători, fiind și eu unul dintre ei. 

[Ion Lazăr da Coza]

Văduhul? răvăşeşc? 

Respect și drag! pentru doamna Gheorghian – învățătoarea ce mi-a îndrumat mâna și mi-a deschis cartea. Semnul exclamării se pune la sfărşitul frazei. Mai ai două cazuri.

– Ca să le paștem! – zise un hâtru. > – Ca să le paștem! zise un hâtru.

„Vecine, vezi, a lui „cutare” a cules nucile! Ochii nu-mi mint, avea traista plină! Mergi de o ia și zi ceva, că-i hoț!” > „Vecine, vezi, a lui «cutare» a cules nucile! Ochii nu-mi mint, avea traista plină! Mergi de o ia și zi ceva, că-i hoț!”

Încântat.

da Coza

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Lisia, pentru tot! Ai o profesie deosebită și sper să fie „materie primă” și în viitor; nu stăm grozav la capitolul natalitate!  

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Respect doamnei învățătoare care a știut crește așa o comoară! Atât de mult m-a impresionat acest text, Mihaela! Ce frumos știi să înșirui cuvintele! Multe felicitări! Și mulțumiri pentru că în această zi de 5 iunie nu i-ai uitat pe învățători, fiind și eu unul dintre ei. 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos, Ioane! Tare bine-mi prind comentariile care explică pe text, concret, atât în pagina mea cât și la alte postări. Mă străduiesc și exersând sper să nu mai am săpări.

Mi-ai spus de semnul exclamării la sfârșitul frazei, nu știam și să dea naiba dacă mă pricep unde mai am cele două cazuri. Vorbesc serios, sunt chioară sau am impresia că frazele pierd din mesaj!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Văduhul? răvăşeşc? 

Respect și drag! pentru doamna Gheorghian – învățătoarea ce mi-a îndrumat mâna și mi-a deschis cartea. Semnul exclamării se pune la sfărşitul frazei. Mai ai două cazuri.

– Ca să le paștem! – zise un hâtru. > – Ca să le paștem! zise un hâtru.

„Vecine, vezi, a lui „cutare” a cules nucile! Ochii nu-mi mint, avea traista plină! Mergi de o ia și zi ceva, că-i hoț!” > „Vecine, vezi, a lui «cutare» a cules nucile! Ochii nu-mi mint, avea traista plină! Mergi de o ia și zi ceva, că-i hoț!”

Încântat.

da Coza

[Mihaela Suciu]

Am corectat, sper că-i bine! Îmi trebuie ceva timp să pricep, că „tot nepriceputu-i priceput” și recită: ,,Nu te-ai priceput” de George Coșbuc. Mulțumesc, Ioane!

Mihaela Suciu a spus :

Mulțumesc frumos, Ioane! Tare bine-mi prind comentariile care explică pe text, concret, atât în pagina mea cât și la alte postări. Mă străduiesc și exersând sper să nu mai am săpări.

Mi-ai spus de semnul exclamării la sfârșitul frazei, nu știam și să dea naiba dacă mă pricep unde mai am cele două cazuri. Vorbesc serios, sunt chioară sau am impresia că frazele pierd din mesaj!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Văduhul? răvăşeşc? 

Respect și drag! pentru doamna Gheorghian – învățătoarea ce mi-a îndrumat mâna și mi-a deschis cartea. Semnul exclamării se pune la sfărşitul frazei. Mai ai două cazuri.

– Ca să le paștem! – zise un hâtru. > – Ca să le paștem! zise un hâtru.

„Vecine, vezi, a lui „cutare” a cules nucile! Ochii nu-mi mint, avea traista plină! Mergi de o ia și zi ceva, că-i hoț!” > „Vecine, vezi, a lui «cutare» a cules nucile! Ochii nu-mi mint, avea traista plină! Mergi de o ia și zi ceva, că-i hoț!”

Încântat.

da Coza

[Ana C. Ronescu]

Cum știi tu să alegi mioarele, Mihaela, și cu cât har le faci să valseze în texte care bucură și încălzesc! O felicit și eu pe doamna Gheorghian a ta, a mea, a fiecăruia dintre noi, pentru că, după părerea mea, după ce ne naștem ele ne creează.

Cu drag!

[Pop Dorina]

Am recitit, cu drag, gândurile tale „răvășite”. Felicitări, dragă Mihaela!

[Mihaela Suciu]

Ana, oi fi ciobăniță! :) Dacă stai să vezi cum valsez până încropesc textele, o să te crucești de „valsul lebedei bătrâne”, mă maimuțăresc, că tot ne-a descoperit Darwin, originea. Mă recreez, după ce alții s-au străduit să mă creeze. Mulțumesc pentru popas, Ano! 

Ana C. Ronescu a spus :

Cum știi tu să alegi mioarele, Mihaela, și cu cât har le faci să valseze în texte care bucură și încălzesc! O felicit și eu pe doamna Gheorghian a ta, a mea, a fiecăruia dintre noi, pentru că, după părerea mea, după ce ne naștem ele ne creează.

Cu drag!

[Emil Dumitru]

„– Măi, zău dacă pricep. Dacă toate mioarele-s negre, de ce le mai aleg?”

Mihaela, la noi în sud, nu se face răvășitul oilor, nici nu pricep cum și de ce se face, poate îmi explici tu, te rog frumos. 

Am priceput în schimb textul tău, mi-a plăcut mesajul din final și răspunsul bunicului, mai ales că și eu am o mică livadă cu nuci, plantată de mine și de care îmi este tare dor. După lectură, am închis ochii și am fost prin livada mea cu nuci, acum mă culc, îmbătat de textul tău și mirosul nucilor verzi...

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos, Emil! „Răvășitul oilor” este un obicei străvechi și semnifică sfârșitul anului pastoral. Funcție de zonă, se stabilește o dată, sfârșit de septembrie - început de octombrie, când ciobanii coboară turmele de oi din munți, le împart proprietarilor împreună cu produsele obținute peste vară - funcție de înțelegerea între proprietarii oilor și baci -administratorul stânii.

Pot să-mi închipui, mica ta livadă de nuci și s-o admir, mai ales că prin măreția sa, nucul mi-a inspirat mereu respect și o oarecare teamă; bunica mă atenționa mereu, să nu mă urc în nuc și când mă vedea luând un „țol”- covor țesut din fâșii colorate de material, semn că merg în livadă să trag un pui de somn toropită fiind de prânz și căldura amiezii, mă îndemna să dorm sub pruni și nu sub nuc, fiindcă mă îmbolnăvesc. Înainte de Revoluție, fiindcă țăranii aveau puțin teren și nevoile erau mari, nu se cultivau nuci în satul bunicilor - ocupau mult spațiu, dar acum nucii s-au înmulțit, văd o mulțime când merg cu trenul, pe marginea căii ferate sau pe zone necultivate - o parte de „vină” o au ciorile. Când omul distruge, natura vine să însămânțeze, nimic nu rămâne neocupat! Mă bucur că prin comentariul tău, m-ai determinat să povestesc amintiri.

Dacă ai înlocui dorul de țară cu surprizele vieții zilnice, dându-le prioritate, cred c-ai fi mai împăcat cu ceea ce ai. Zile senine, Emile!

Emil Dumitru a spus :

„– Măi, zău dacă pricep. Dacă toate mioarele-s negre, de ce le mai aleg?”

Mihaela, la noi în sud, nu se face răvășitul oilor, nici nu pricep cum și de ce se face, poate îmi explici tu, te rog frumos. 

Am priceput în schimb textul tău, mi-a plăcut mesajul din final și răspunsul bunicului, mai ales că și eu am o mică livadă cu nuci, plantată de mine și de care îmi este tare dor. După lectură, am închis ochii și am fost prin livada mea cu nuci, acum mă culc, îmbătat de textul tău și mirosul nucilor verzi...

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos, Dorina! Nu ți-am răspuns imediat ce-am citit comentariul tău și-mi cer scuze de întârziere. Mă bucură nespus susținerea ta și te îmbrățișez, măcar în minte, ori de câte ori îmi lași un semn al trecerii. Drag!

Pop Dorina a spus :

Am recitit, cu drag, gândurile tale „răvășite”. Felicitări, dragă Mihaela!

[Ioniţă Gabriela]

- e o încântare să te citesc ! și la ora 24 .43 tot o încântare e! nu cred că valsezi ca o lebădă bătrână, pe aici pe la mine bătrânețea începe la 103 ani! deci doar valsezi! 

- sunt învățătoare, m-ai uns la suflet!  drag!