Cine sunteţi voi în ţara unde nimeni nu zâmbeşte,

unde viscolul trimite sufletele-n viitor

şi-n troiene fără lacrimi visul nopţii rugineşte

îngheţând de-atâta spaimă…

De ce ne-am dăruit pentru o clipă,

cum am putut să mă sădesc în tine

de ce mă-nalţ cu-o singură aripă

şi lacrima doar mie-mi aparţine?

Suntem păduri cu iarba…

lasă tot omul…

când nu mai am loc în mine

şi nici cerul nu vrea…

nu eu împart lumile în albe sau negre

nici mãcar fulgii nu-mi stau bine-n pãr

doar viscolul mi se potriveşte cumva pe inimã

oricât de fierbinte se amestecã oamenii mei de nea…

Am pornit s-ajung la tine însă nu știu unde ești,

Mă-nsoțesc ninsori albastre îngropate în povești;

S-ar putea să trec oceane, poate vârfuri uimitoare,

Știi? Eu sunt soldatul…

Mă-nchid ades în mine ca într-o închisoare,

Pun gurii lacăt greu şi inima în lanţuri,

Fac sufletului trist − tihnită-ascunzătoare

Şi nu mai vreau să văd a neputinţei…

Eu sunt bolnavul viselor pierdut

de paramedicii acestui anotimp,

şi preţ de-o clipă-n cer am petrecut

cu zei sosiţi din marele Olimp.

Le-am spus de lucruri…

Hoinărești peste ogoare, strigi cu patimă la porți

Că ți-ai fi pierdut cărarea și-a căzut pradă la hoți;

Treci de pe un rug pe altul. După tine vin și eu.

Nu mă vezi că-s îmbrăcată…

Era singură

Şi palidă ca toamna.

Noaptea, venea pe ţărm

Şi briza caldă o desfrunzea încet

Şi-o dăruia talazurilor grele, să-i sărute

Lumina de stamină a trupului…

nu ştiu dacã iadul e pâlnia

îmi este din ce în ce mai strâmt în raiul acesta

parcã nu-mi mai ajunge doar o moarte

pentru câte durere este pe acest colţ de lume

şi tu ştii…

 …

Iubito, flori de mac au colorat pământul,

E roşie natura-n jurul lor şi este foc,

Se simte mai profund când fredonează vântul

Şi parcă mai plăcut e-al fluturilor…