Uneori simt ochii copacilor

[Mihai Katin]

 

 

Uneori simt ochii copacilor

Cum se uită lung în urma ta şi clipesc uimiţi

Când le răvăşeşti verdele cu un surâs

Uneori simetria străzii este rama de argint fumuriu

Prin care se ridică toţi paşii în stoluri vibrând

De nelinişte şi foame

Foamea de secunde,

De minute în care

Cineva aruncă de sub nori cu firimituri de fericire

Şi cine nu ar vrea să fie o clipă porumbelul

Ori vrabia ciugulind din nesperatul dar

Al unui înger ce se joacă de-a destinul

Şi ne împarte speranţe,

Dar noi nu ştim ce înseamnă a spera, a crede, a dori

Noi doar urmăm scările, coridoarele, labirintul ne este

Locul preferat în care adorăm frică,

Idolatrizam oglinzile stresului

Până când aflăm gustul de vanilie al tăcerii

Şi atunci femeia din tine coboară odată cu luna,

Iar nopţile se albesc precum lotuşii

În care uneori tu şi eu

Rememoram serile când Gautama Buddha,

Ne invită să savurăm sublima cafea de Himalaya.

 

 

 

[Valeria Merca]

Frumos,  pornind chiar de la metafora din titlu.

[Vasilisia Lazăr]

Superb!