Teama ciutelor

[Trandafirul]

Trec ciutele-obosite, una câte una
la marginea pădurii desfrunzite
copacii-s albi și albă este luna
iar funzele tresar neliniștite.

Se-opresc din loc în loc s-asculte
neprevăzute zgomote din crâng
în ochii lor temerile-s multe
iar sub picioare crengile se frâng.

Pericolul pândește-n jurul lor
iar clipele sunt veșnicii amare
pe arcul zării stele se cobor
și cresc cu teama lor în depărtare.

Trec ciute prin zăpadă spre câmpie
ca niște îngeri coborâți din cer
fără să-ntrebe, fără ca să știe
de ce întregul anotimp e un mister.

Încetinesc cu greu să-și odihnească
slăbite trupuri lunecând sub stele
când depărtarea cere să primească
tributul lor prin lacrimile mele.

[Hatos Vasile]

Teama de natură îți dă senzația că trăiești dincolo de timp, unde nostalgiile se amestecă cu anotimpul! Să ajungi să citești natura, să auzi cum crește iarba, să simți ecoul vântului, înseamnă a te integra în absolutul ființei! Doar acolo lacrimile sunt pure, absolute. Uneori, creația te scoate din tine însuți evadând în necunoscut, plutind cu gândurile prin galaxii! Zborul spre necunoscut te poartă pe valurile tristeții interioare unde fericirea trece prin visuri. 

[Vasilisia Lazăr]

Are și imagini frumoase, dar și multe ruperi de ritm.

[Valeria Merca]

De-abia în strofa finală regăsesc poezia! 

[Ion Lazăr da Coza]

O poezie neconvingătoare. 

da Coza

[Sofia Sincă]

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Bidulescu Constantin]

În prima strofă mi-a plăcut cum frunzele tresar în pădurea desfrunzită!!

Mai multe ruperi de ritm, în special în strofa a doua: ,,în ochii lor temerile-s multe "

În ultima strofă, dacă sunt aşa slăbite, de ce încetinesc cu greu? 

Am citit şi poezii mai bune de la dumneavoastră.