Omătul rece se întinde pe lacrima de dor, pe flori,
Coboară negura în valuri, mi-ngheață sângele în vine
Și în tăcerea ce m-apasă, urc treptele s-ajung la tine,
Răceala mă pătrunde-n oase, în chip aceiași reci fiori.
Am bănuit ce greu îți este, de-aceea am venit în grabă
Să-ți spun cum doare răsăritul, ce negri sunt ai zilei zori,
Că oamenii sunt puși pe glume, mereu de tine mă întreabă…
Eu nu le spun decât durerea, ce-mi ține dârză companie;
Mai vine și singurătatea; acestea nu îmi cer simbrie.
Tu dormi, ninsoarea iar pornește, n-ai știre de a lumii zdroabă.
Adaugă un comentariu
durerea ti-a devenit cea mai fidela muza
ochii s-au bucurat de frumusetea versului
sufletul s-a intristat
Pătrunzător și trist - ca o ultimă ninsoare...
Nostalgii, tristețe și dor... Măiestrie în cuvinte și formă a poeziei.
Am citit și am apreciat,
Sofi
Valeria, aici, ai adus tot arsenalul tristeții... îmbrățişări din partea mea, să-ți fie cald!
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2021:
© 2022 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE