ritual

[Vasilisia Lazăr]

îmi beau îndelung cafeaua
să-mi fac ziua cât mai
suportabilă

îmi beau îndelung cafeaua
sperând să descopăr
la sfârșit,
albastrul ochilor tăi
precum un crochiu
de Modigliani

îmi beau îndelung cafeaua
nădăjduind să regăsesc
la sfârșit
poemul clipelor noastre
tandre unice
și atât de grăbite

îmi beau îndelung cafeaua
așteptând să aud
la sfârșit
muzica șoaptelor tale
ca o simfonie de Schumann

îmi beau îndelung cafeaua
dar
la sfârșit
descopăr doar zațul

[Vasilisia Lazăr]

Maestre, onorant și frumos comentariu. Așa este. Considerație!

[Vasilisia Lazăr]

Floare, le-am auzit. Au ajuns până la Coza. :) Mulțumiri cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Dan, :)))) Asta a vrut să însemne că mă tot uit în fundul ceștii să zăresc și altceva în afară de zaț. ) Te cam saturi să-ți bei singur, zi de zi, cafeaua...

Mulțumesc pentru cuvintele întotdeauna frumoase, calde și argumentate. Drag!

[Vasilisia Lazăr]

Monica, atâta vreme cât mi-am făcut din asta un ritual, înseamnă că speranța e vie. Drag de cuvintele tale!

[Valeriu Anghel]

Singurătățile noastre personale sunt cei mai frumoși oameni din lume, cei mai frumoși bărbați și cele mai frumoase femei, fiindcă au legătură cu visele, idealurile și dorințele noastre de împlinire, fiind starea naturală în care acestea se întâmplă. Minunată scriere!

[petrut dan]

Hait, asta cu zațul ce-a vrut să însemne?! Că ne-ai dat peste cap cu poemul ăsta minunat, bine, ajutată și de maestrul Modigliani căruia i-ai găsit foarte inspirat locul înainte de simfonia lui Schumann, astfel  pictura și muzica două dintre cele care operează cu elemente general adică universal valabile fac din poemul tău un motiv pentru care cafeaua ta devine un ritual al dragostei, al unui romantism modern și inteligent etalat într-o formă lirică de excepție și de dorit pentru cei de aceeași formație! My lady!)

[Monica Pester]

Un ritual trist în rutina sa, dezamăgitor în final. Speranța e tot ce mai avem.

E ca o spovedanie fără final.