Psalmul celei de a doua judecăți

[Dumitru Ichim]

Parcă-am trăit arțarul, cândva-n străfundul lumii,

Că frunzele de flăcări dau inimii oglindă.

Când fiecare creangă ar vrea să Te cuprindă,

Nici zestrea de văzduhuri spre-a fi destulă nu mi-i.

 

Prea Te ascunzi de-o vreme, zici că așa e jocul.

Argintării de brumă, Tu îmi vorbești de nuntă.

Țeși bobului scânteia cu literă măruntă,

Tot amintind aripei să-și bea din moarte focul.

 

Când cerul și pământul vor arde înnoirii,

Nemistuitei Flăcări – din nou îmbrățișare!

Să fii pe-un jilț zaraful? Cum ai putea Tu oare

Să zornăiești păcate când se sărută mirii?

 

Purtatu-ai pe umeri, Iubireo, lumea toată,

Nici la sfârșitul lumii nu scapi de judecată? 

[Sofia Sincă]

După înfăptuirea păcatului, morala este lentă, tot cu iubire. Trecerea la altă lume, fără spaimă, ci cu resemnare, trecând prin rădăcinile vieții. Luat exemplu de la elemente ale naturii, în special arțarul cu frunza lui - simbolul Canadei.

Din nou încântare în versuri facile, dar însemnate în morală.

Cu apreciere,

Sofy