Poveste de ne spus

[Monica Pester]

Aș vrea tot mereu să pornesc la drum

Pe un drum neștiut, apărut dintr-odată

Sunt fata aceea cu părul din scrum

Ce lumea o crede atât de ciudată

Nu e ciudată, doar s-a  însingurat

În șirul lung de nopți neîmplinite

Își poartă abandonul,  parc-a scăpat

Din zilele toate amarnic ciobite

Frumoasă, sfioasă și plină de verb

A fost înrămată ades în tablouri

Acum , destinul ei e al unui cerb

Căzut și ucis de grave ecouri

Ochii  adânci mai păstrează un rest

Din mândria purtată  odinioară

Dar nu mai sunt pâinea scoasă din țest

Proaspeți și calzi ca-ntr-o vară

Căci vara s-a dus, plecată-i și-o toamnă

Rămasă-i codana pierdută-n pridvor

Și-n valul de frică mereu se condamnă

 - Dă-mi, Doamne din a Ta putere. . .  să mor

Și-ndată se rupe o vrajă din suflet

 - Sunt tot Nastasia cu soarele-n piept

Și iartă-mă, Tată, dacă mă-ncumet

Să-ți cer să trăiesc în chipul meu drept