Poteci

[Dinca Valerian]

Pădurea, pe furiș,
în jur așterne
potecile bolnave după soare,
rupând din palma-mi stângă dungi eterne,
peste hățiș,
fără să le măsoare.


E pânda grea, de-a rândul trec prin mine,
coclauri care fierb,
mocnit. În fine,
prind urma unui cerb.
Bucată cu bucată.
Din tolba mea aleg vârf de săgeată,
cătarea s-o îndrept,
ca o poruncă,
spre goana lui. În piept
să facă, de neopus, rană adâncă.


Plin de venin,
spre cerb eu mă târăsc, reptilă.
Mi-e ochiul roz-canin,
lipsit de milă.
De negăsit.
În umbrele de ierbi nu poți să mături.
Și, obosit,
am adormit alături.


Adânc pădurea mă primea.
Un cerb așterne
potecile în palma mea,
linii eterne.

[Dinca Valerian]

@ Vasilisia Lazăr Da, este mult de discutat. Mai ales despre cerb. Multumesc pentru lectura si apreciere

[Vasilisia Lazăr]

Da, o lecție... Pentru mine, uciderea unui cerb, fie și la vânătoare, o consider un păcat. Mult s-ar putea comenta pe baza acestor versuri. Frumos! Reflexiv.

[Dinca Valerian]

@ Valeria Merca Multumesc pentru apreciere

[Valeria Merca]

Sunteți un „elev conștiincios” pe Însemne Culturale. :) 

Frumos!

[Dinca Valerian]

@Sofia Sincă

 Multumiri pentru lectura si comentariu. Deduc faptul ca am nimerit-o la virgule.

[Sofia Sincă]

Lecție de viață. Pe pământ este loc pentru toate vietățile.

Poemul dezvoltă emanația sufletului împovărat. Nu putem spune că vânătoare este un păcat, însă, uneori vânătorul primește lecții sau devine vânat.

Construit la granița dintre proză și poezie, rima rebelă, picurată îndulcește drama vânătorului ce și-a găsit liniștea alături de vânat.

Un prozo-poem interesant!

Sofi