Prietenie ( a la maniere de Ion Vanghele - „atâta vreme”)

[Ionel Mony Constantin]

Atâta vreme...                                                                             Prietenie

atâta vreme peste noi s-a scurs                      atâtea vinuri vechi prin noi au curs,
de partea asta si cealalt-a lunii                      de atâţia ani, prieteni de beţie,
dintre tăceri privirea ta m-a smuls                 spre cârciuma aceluiaşi parcurs
zvârlindu-ma in marginile lumii                       noi drumul l-am urmat cu cerbicie

si intre noi mai ninge potolit                            aveam o sete de nepotolit
cu frunze si cu doruri risipite                         ne apucam să bem pe săturate

când soarele se-ascunde toropit                      când prima stea urca la răsărit

in lacuri vagi cu apele cernite                         şi noaptea cobora peste cetate

cărarile isi pierd mereu faptura                      când  terminam cu toată băutura                    
si pier in sufletul lipsit de glas                        iar limba ni se cam împleticea                    
rămane să mimeze numai gura                          clădirile-şi mutau arhitectura                                                      in cioburile vremii  bun rămas                                  şi drumul sub picioare zigzaga                                                                                     

prea osândiţi mereu la disperare                     doi osândiţi să bem în disperare
prin umbrele din noapte rătăcim                     n-a fost vreun cârciumar să-l ocolim,
sub pasii nostri luneca o mare                         din ce-am băut am fi umplut o mare,
un freamat nesatul ce nu il stim                       din morţi de beţi întregul ţintirim

si doar catarge mai impung viu cerul               cu vin rose, pictam la ziuă cerul
smolite pasari peste val se pierd                     visam să curgă riesling pe canea
si in aceasta foame care-i gerul                       pupându-ne pe frunte cu vierul
doar cerul gol de tine il dezmierd                    ne milogeam o cană să mai dea.

ne mai iubim si ne uram de-olalta                      când  ajungeam în zori la „casa dragă”
cu pasi de crizanteme fulgurate                        în paşi de dansatoare de şantan
doar vantul se mai clatina pe balta                    băusem amândoi o noapte-ntreagă
purtand doar umbra celor inecati                     şi rămăsesem fără niciun ban

pe scaunul acela tu stai vesnic                          acum la budă stai de-o veșnicie
privesti spre mine doar cu ochii orbi                iar eu mă simt îngrijorat niţel
peste lumina veche de la sfesnic                       şi mă-ntreb cuprins de fandacsie
se ratacesc bolnavi de noapte corbi...                a adormit sau s-a scăpat pe el ?

[Valeria Merca]

Like!

[Mihaela Suciu]

Îngrijorat? N-are nici o problemă, eu cred c-a adormit.

Aveți umor! M-a distrat îndeosebi cum se pupau pe frunte cu vierul. 

[Sofia Sincă]

Și poezia de bază și parodia au scăpări de ritm. Prima nici măcar diacritice nu are... Asta denotă câtă importanță dau unii limbii române. Și vor să se numească poeți.

În parodie există umor masculin. 

Am citit cu plăcere,

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Notă: După titlu nu sunt îngăduite punctele de suspensie decât în situaţia în care acesta este începutul primului vers! În cazul de faţă… nu e cazul.

Am intrat și am reparat ortografia parodiei cca 90%. De punctuație nu m-am atins. Despre prozodie nu vreau să spun nimic. Îi las pe alții.

Bun și rieslingul.

da Coza

[Camelia Ardelean]

:-))) M-am binedispus, ca întotdeauna când intru în pagina dvs.! LIKE!