Pe Carul Mare abia zărit

[Tudor Cicu]

Pe Carul Mare abia zărit

          (prozopoem)

   

    „Să nu-l credeţi pe poet când plânge./ Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui”, glosa Nichita din roba sa de poet. Și cum diavolul este un foarte bun psiholog, roba acestui tribunal împotriva lui, chiar trebuie susţinută de cât mai mulţi. Dar să nu facem afirmaţii gratuite fără a-i asculta pe toţi. Nu ştii care dintre ei sunt feciorii lui Autolicos, cei care îl vindecară pe Ulisse de rănile provocate la vânătoarea mistreţului legendar. Fiindcă nu vom înţelege cine acolo sus, sus de tot, pe Carul Mare abia zărit, conducea plugul şi grapa pentru a ne pregăti nouă ogorul. Şi nici n-am luat aminte spre sfârşitul balului când prințul proba condurul pe piciorul frumoaselor lumii, în invazia de lăcuste, cât frunza.

    Dar mai mult, nu pot eu să vă spun. Trădarea îşi făcuse aripă şi zbura spre amurg. Aşa se întâmplă şi cu râurile care numai şi numai spre vale şi înspre mare, mai mult în tăcere, ele curg. Ca şi „lebăda” mea la plecare. Ea! Frumoasa Lumii. Plecase de lângă mine fără să înțeleg la ce-i folosise sinceritatea lui Diogene când ținuse lumânarea aia între deşte. Și mă chinuiam să aflu tâlcul poveştii. Pentru asta căutam înfrigurat cenuşa şi boabele de grâu, cartuşele vânătorului, cu care să însemnez drumul la întoarcere.

-Eşti singură şi în preajma morţii… Să scurtăm prin pădure, am strigat.

-Dar şi pădurea e primejdioasă! Eu aud urletul lupilor, în depărtări”- mi-a răspuns ea dând din aripi.

    Asta mi-a amintit cum Javier Otalora a întâlnit-o pe Ulrica pe drumul de la muzeu la hotel. Cronica lui JL Borges a cuprins doar o noapte şi o dimineaţă, dar totul s-a petrecut ca în vis şi ţineţi minte, Javier nu visa niciodată. „Ai auzit lupul? În Anglia nu mai sunt lupi. Grăbeşte-te” – îi strigase Ulrica la hotel, din capătul treptelor, lui Javier, cel nedecis să urce pentru prima şi ultima oară în camera muribundei fete. Iar tu aveai un zbor prea precis, de mă tot întrebam: „De ce pescăruşii zboară, azi, aşa de jos?” „Din iubire pentru cei care se uită”, mi-ai fi spus. Mai știi? Iubirea e cel mai frumos basm care s-a spus vreodată și pare el a fi pe aceeaşi lungime de undă cu părintele basmului şi al lui Sur-Vultur, Petre Ispirescu. Dar până acolo, mare este Carul rânduit pe boltă şi-acum, una peste alta, cu mare meşteşug, îmi pare că ai mai vrea să-mi grăiești:

-Azi văd cine acolo sus, conduce plugul şi grapa. Aici, împins de toate furtunile, de pe pământ plecată, multe înţeleg. Multe. Dar tu, să nu plângi! Ascultă bine. Nu ți se pare, odată cu viscolul stârnit dinspre munte, că în curând o pasăre prefăcută în lebădă va începe să cânte?

 

 

[Sofia Sincă]

Iubire, trădare și regret încastrate în fantezia unui poet. Scenariu de basm amestecat cu acțiunile personajelor din operele citite. De fapt un punct comun între cele două lumi: cea imaginativă și cea livrescă.

Dar foarte plăcut.

Sofi

[Nikol MerBreM]

"Nu ți se pare, odată cu viscolul stârnit dinspre munte, că în curând o pasăre prefăcută în lebădă va începe să cânte?" Poemul cântă, nu :)?

[Mihaela Suciu]

Poate de asta scrie poetul, cum spuneți dumneavoastră: „Din iubire pentru cei care se uită”. Foarte frumos spus!