Pasărea Phoenix

[Monica Pester]

Am iarnă, adânc în suflet,

îmi scutur cojoacele

cu furia tensiunii anilor grei

câmpul meu de omăt a urcat până la  umeri,

în curând declanșez marea avalanșă

Mă ancorez în veșnicia care mă așteaptă,

biruitoare, să-mi pună stelele pe frunte, 

să mă declare absolvent de viață, cu masterat

în depășirea dificultăților.

Filmul începe însă cu sfârșitul

Pe sonarul meu au apărut amenzile,

chiar plătite

atârnă ca o cohortă de examene pierdute 

A secat și râul din fața casei, așteptând ploaia

nu vin ei, prinții, darămite ploile

Poezia vieții se subțiază, devine

o ofrandă prea săracă pentru El

Mi-e sete de viață  Mi-e foame de viață

Am uitat unde am îngropat puterea,

am uitat să pun acoladă pe nopțile nedormite.

De Tine nu uit, Doamne, dar abia

îți mai înțeleg semnele

Fur clipele frumoase cum furam

dulceața de trandafiri a bunicii

și, ca Tine, Doamne, bunica

nu mă certa, dădea semne

Oh, și ce târziu le-am înțeles,

Așa că, mai ai răbdare, Doamne,

să-mi scutur cojoacele.

Toate . . .