nu mi-am pătat niciodată mâinile
cu alt trup
altul decât al tău
am așteptat atâtea veacuri reîntâlnirea
drogându-mă cu amintirea modelării lui
precum o bucată de plastilină
colorându-l
azi mi-e dor de mine mai mult decât de tine
zilnic în fiecare oră și minut și secundă
simt bătaia continuă a daltei
pășește pe toate emisferele cerebrale
fără să sară peste vrun șanț
le pătrunde tot mai adânc
iar neuronii se înmulțesc între ei
negrul translucid îmi acoperă gândurile
așa am devenit un robot fără amintiri și dorințe
oamenii de pe stradă judecă fără să cunoască
durerea din spatele înfățișării de înger
sunt ceea ce ești atunci când nu mai ești
Adaugă un comentariu
Mulțumesc mult! Nici nu observasem greșeala.
Cred că ai dorit să scrii „translucid”, s-a tastat greșit.
O poezie excelentă, are tot ce-i trebuie.
Mulțumesc!
frumos!
Mulțumesc mult!
O poezie bine condusă, clădită din metafore.
Am citit cu plăcere.
Între amintire și uitare, între un semn mare și unul mic există niște praguri paradoxale, așa cum ai spus. Dacă și cum se trec depinde de puterea fiecăruia.
Meditativ și interesant.
Sofi
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE