paradox

[Laura Cozma]

nu mi-am pătat niciodată mâinile

cu alt trup

altul decât al tău

am așteptat atâtea veacuri reîntâlnirea

drogându-mă cu amintirea modelării lui

precum o bucată de plastilină

colorându-l

azi mi-e dor de mine mai mult decât de tine

zilnic în fiecare oră și minut și secundă

simt bătaia continuă a daltei

pășește pe toate emisferele cerebrale

fără să sară peste vrun șanț

le pătrunde tot mai adânc

iar neuronii se înmulțesc între ei

negrul translucid îmi acoperă gândurile

așa am devenit un robot fără amintiri și dorințe

oamenii de pe stradă judecă fără să cunoască

durerea din spatele înfățișării de înger

sunt ceea ce ești atunci când nu mai ești

[Laura Cozma]

Mulțumesc mult! Nici nu observasem greșeala.

[Vasilisia Lazăr]

Cred că ai dorit să scrii „translucid”, s-a tastat greșit.

O poezie excelentă, are tot ce-i trebuie.

[Laura Cozma]

Mulțumesc!

[Mihaela Popa]

frumos!

[Laura Cozma]

Mulțumesc mult!

[Valeria Merca]

O poezie bine condusă, clădită din metafore.

Am citit cu plăcere.

[Sofia Sincă]

Între amintire și uitare, între un semn mare și unul mic există niște praguri paradoxale, așa cum ai spus. Dacă și cum se trec depinde de puterea fiecăruia.

Meditativ și interesant.

Sofi