Am trăit o-ntreagă viaţă
doar gândindu-mă la tine,
când cu lacrima pe faţă
ai murit crezând că-i bine.
M-ai lăsat în vrerea lumii
să port dorul tău în piept,
aşteptând să-mi dea nebunii
ţărmul unde să te-aştept.
Nu ştiu chipul cum ţi-arată,
n-am găsit fotografii,
am fost gardul fără poartă
pus la suflete pustii.
Dar te-asemui cu o zână,
cu zăpezi din zori de zi,
şi-ntr-o strângere de mână
altă viaţă ţi-aş clădi.
N-ai ştiut că totul doare
şi-ai murit fără să-mi spui,
cum se ofileşte-o floare
în pământul nimănui.
Adaugă un comentariu
am fost gardul fără poartă
pus la suflete pustii.
Dragul meu, metafora asta face cât o mie de cuvinte, m-a topit, pur şi simplu!!! E splendidă!! Pentru mine, restul nici nu mai contează!
Multumesc Nelu pentru sugestie, popas si lectura!
Cu pretuire!
Frumoase versuri! Felicitări!...V-aș sugera la strofa 2, versul 3 ”așteptând să-mi dea nebunii”.
Stima,
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE