Nicicând străini

[Manuela Munteanu]

Nicicând noi nu vom fi străini...
Ne vom preface că, înveliți în umbre, colindăm
Prin suflete de frunze, ce și-au pierdut odihna
Odată cu risipa adierilor amare
Și larga spirală a căderii către rădăcini.

Dar pașii noștri vor avea același ticăit de inimi...

Vlăguiți de-atâta căutare-n vânt,
De-o parte și de alta a unui geam de toamnă,
Vom zăbovi pe cruda frământare-a clipei
Dintr-un vremelnic verde și-o rugină,
Dintre un lemn și un etern pământ.

Dar tihna noastră va avea același suflu de iubire...

Vom adormi-n speranța că ne-om găsi în gând
De-aceea, fiecare își va culca în suflet
Duiosul vis cu trupul celuilalt
Și vom pleca din nou în marea căutare,
Știind că nu vom fi străini nicicând...

[Manuela Munteanu]

Mă bucură mult vizita dumneavoastră,  domnule Mihai Katin și mai ales rezonarea la simbolistica poemului meu. Dincolo de pendularea între zbucium și tihnă (de aceea aveți impresia ca sunt două poeme în unul), sunt oameni care îmi vor rămâne aproape întreaga viață, numai pentru că mi-au luminat spiritul și mi-au încălzit inima. Vă mulțumesc! Cu aceeași prețuire!

[Mihai Katin]

de fapt sunt doua  poeme  uimitor  legate in aceeasi  simtire lirica ,numai  ca al doilea are o profunzime   aparte,o  melancolie  dureroasa a luciditatii descoperind:

Vom adormi-n speranța că ne-om găsi în gând
De-aceea, fiecare își va culca în suflet
Duiosul vis cu trupul celuilalt
Și vom pleca din nou în marea căutare,
Știind că nu vom fi străini nicicând...superb!

cu  pretuire!