moartea, un fluture alb

[teodor dume]

"moartea este tot ceea ce nu suntem noi", sorin cerin)     vine din umbră şi muşcă din marginea urmelor aşa îmi amintesc moartea lui tata iarna ieşise din drepturi tata mă ţinea strâns de mână ca şi când ar fi fost ultima atingere rece ca un fel de linişte dimineaţa mult   prea devreme prin care oamenii trec urcă şi coboară ca într-un autobuz de transport local ajuns la capăt de linie de fapt fiecare are propria linişte a lui tata arăta ca un cadavru nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata dar motivul cuvântului meu era disperarea... acum îmi dau seama cum arăta la ora în care liniştea lui ca o cremă hidratantă se întindea înspre ochi... pielea îi mirosea a fum stăteam unul lângă altul şi ne priveam zâmbetul arcuit între buze dăruit doar seara la culcare părea trist şi nu vorbea niciodată despre nimicuri trăia într-o lume numai a lui până în seara în care conspirativ îmi trase cu ochiul (sub care parcă şerpuia un drum) ascultă, mi-a zis aşează-ţi capul pe pernă şi priveşte fluturele acela alb care mănâncă lumina din lampă până adormi eu o să arunc o privire în spatele ferestrei să văd dacă mai plouă că tare e-nfundat înspre apus... şi-am adormit dimineaţa aerul călduţ îmi înfăşura trupul ascuns între palme simţeam o stare de sufocare şi teamă am deschis geamul şi m-am uitat dincolo gardul o femeie întindea o cămaşă ceva mai încolo două ciori strângeau între aripi depărtarea poate neputinţa din mine nu m-a lăsat să mă uit prea mult m-am ghemuit lângă patul lui tata am închis ochii şi l-am strigat... undeva în copilul din mine zbura un fluture alb lăsând o dâră un fel de drum pe care oamenii plecau... îmi părea cel mai trist lucru aş fi vrut să strig dar pentru că acolo erau prea multe umbre şi locul devenea tot mai strâmt fluturele o zbughi înspre lumină abia atunci am văzut păsările negre ciugulind din marginea soarelui... de dincolo pătrundea mult frig...   * "mă afund în nesfîrşirea morţii de dinainte de naştere, şi vreau să întreb Neînţelesul de ce ne-am născut? şi dacă murim uitînd totul înseamnă că nici viaţa aceasta nu există",( Sorin Cerin)

[teodor dume]

marcel,

nici nu ştii cât de mult mă bucură această remarcă. aprecierile tale mă fac să cred c-am învins prin cuvânt.

 

mii de mulţumiri!

[Marcel Vişa]

"ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus..."

 

doamne, cat imi plac versurile astea. Sincer, e poezia mea preferata, nu doar de la dumneavoastra ci din toate poeziile citite vreodata.

[teodor dume]

ion lazar da cozia,

o încântare  acest semn.

multă stimă

[teodor dume]

dofica sincă,

das, ultimul drum e cel mai trist. de fapt e o plecare ne anunţată.

mulţumiri de suflet

[teodor dume]

ioana voicila dobre,

mulţumesc pentru trecere şi selecţia acestor versuri

multă stimă

[teodor dume]

gina zaharia,

încântat de semn.

mulţumesc frumos

[teodor dume]

mihaela popa,

cu toţii vem pe cineva plecat dincolo de linia orizontului.

mă bucur mult c-ai rezonat.

cu sinceritate,

[Ion Lazăr da Coza]

Reverenţă, domnule Poet!

da Coza

[Sofia Sincă]

Povestea tristă, cea mai tristă din viaţă - sfârşitul. Văzută prin ochi de copil devine şi mai tristă, şi mai apăsătoare.

Poemul vast poartă adevăr, îmbină realul cu poezia, striveşte cu tristeţea, evocă cu elocinţă trăiri ale eului poetic.

Am citit şi am admirat, Sofy!

[IOANA VOICILA DOBRE]

,,undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...,,

Remarc in mod deosebit sinteza din aceste versuri. Multumim!