Lacrimi

[Pop Dorina]

În brațele zăpezii, iarna adoarme fără bocanci, palton,

Mănuși, iar tu, ascuns într-un album, surâzi puțin cam monoton.

Cu gânduri adâncite în ceai, cu o ștearsă înfățișare

Te-aștept și azi, dar în zadar. Trimite-mi o mică-mbrățișare

Sau o scrisoare, sau poate dacă ai vrea doar vreo câteva vești

Să știu că binele-ți clădește viața și nu vinul de Fetești.

                                                                     Mă mai iubești?

 

Din primăvara-n care redeșteptat-am în noi un sentiment

Mi-au mai rămas doar iluzii, frânturi în prezentul ciudat și absent.

Pierdută-n toamna vieții, aș reconstitui totul, cum a fost...

Trei lacrimi se ascund sub ochelari și cred că fără nici un rost,

Căci astăzi verbul a chema e blocat în trecut, ca în povești,

Și inutil aș vrea, mă zbat sau sugerez să aflu unde ești.

                                                                    Mă istovești.

 

Numele tău se cuibărește-n întuneric când plânge noaptea,

Idila noastră s-a pierdut atunci, demult, în clasa a șaptea,

Dar chipul tău, ochii căprui, zâmbetu-ți înșelător apare

În amintirea tristă ce refuză să iasă din tipare.

Te strig în gând, te caut de un timp, n-ai vrea să știi cât îmi lipsești

Și-ți scriu o dată pe lună, sperând ca într-o zi tu să citești.

                                                                     Mă ocolești?

 

E toamnă printre frunzele uscate, în suflet, și-n casa mea.

Naivă, tolerantă, singură te-aștept să vii dacă vei vrea,

Dar nu vom negocia clipe sau bezele și nici îmbrățișări -

Vom fi ca ieri, doar doi copii care se sărutau pe niște scări.

Carența ta-i apăsătoare. Oftez, chiar plâng. De ce m-amăgești?

Revino în viața mea și îți promit că nu o să te căiești.

                                                                     Mă izgonești?

 

Lacrimi, boabe de cristal, stropi de rouă - unul, două - mă ating,

Mă ud, mă sting. Rup durerea, arunc tristețea, fricile le-nving,

Chiar manipulez curajul, îndreptându-l spre lumină, poate

În taină vom valsa împreună, cu destinul pus pe roate.

Spini uciși, sentimente otrăvite ții se par a fi firești?

Nu tăcerea ta mă doare, ci doar faptul că vrei să mă contești!

                                                                      Cum reușești?

[Valeria Merca]

Melancolii, melancolii/ Din vremea când eram copii! 

Am citit. 

[Sofia Sincă]

Această scriere nu seamănă cu nimic. Nici cu proză, nici cu poezie. Este un discurs cu ceva cuvinte potrivite pe la rimă, cu nicio formă prozodică. O grămadă de cuvinte, de versuri...

Doar pot spune că-mi amintește de Ienăchiță Văcărescu, ceva mai modern... Dar, să nu-l luăm în zeflemea pe acest mare cărturar care a încercat să pună bazele limbii române ultima parte a lui 1700.

Deci suntem datori la o continuare inteligentă și evoluată.

Sofi