epi....taf

[paparuz adrian]

dreptate ai
să mă cerţi
cuvintele mele
sunt tot mai subţiri
aplecate uneori străvezii
şi mai ales seamănă prea mult
între ele
aici Soarele vine de sub acelaşi nuc
din care număram amândoi cerul
până la un miliard
oamenii la noi sunt tot mai rari
mult mai puţin încăpăţânaţi
să păstreze dorinţe
nici eu dragul meu drag
prin singurătatea mea monotonă
nu mai găsesc motive
doar urmele tale mai mici
sau mai mari săpate în mine
de la tine tot mai puţine veşti
fiul meu spune-mi
vorbeşte-mi cum eşti
dacă mai ai toate visele
şi dacă aripile ţi-au mai crescut
să nu te temi
înapoi să nu priveşti cu regrete
iertare îţi cer pentru tot
pentru toate
poate niciodată nu am fost destul de înalt
putere mai am pentru două cuvinte
mă rog să le poţi regăsi
şi crede-mă
astăzi e o zi bună
pentru sfârşit

[paparuz adrian]

multam ,prieteni!

[Sofia Sincă]

Când tristeţea pune stăpânire pe autor, scrie epitaf... Inefabilul regret rămas în urma plecării este întotdeauna devastator. Ăsta este chair sensul epitafurilor şi tu l-ai reuşit din plin, Adrian.

Cu stimă, Sofy!

[Vasilisia Lazăr Grădinariu]

Orice epitaf îl citesc cu inima strânsă.

Felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

Un poem scris parcă dintr-o suflare... dintr-o ultimă suflare. Place. Autorul are talent.

da Coza