și cerul coboară
în fiecare zi
îmi țipă carnea pe oase
speranțe sângerez
în toate adormirile târzii
cicatricile inimii s-au adâncit
de când nu le-ai mai sărutat
și sufletul meu rebel
a devenit un canion
cutreierat numai de vulturi
pe aici
prin infernul arginților
bătăliile își schimbă
numai numerele de porți
iar acei zombie
de care fugeam amândoi
într-o altă viață
pe caii apocalipsei
încrucișează acum
spadele păcatului alături de mine
și nici măcar nu știu
sub ce flamură luptă
în numele cui?
coboară toamna iubito
prin mine plouă nostalgii
singurătatea mă fumează și râde
un singur porumbel mi-a rămas
dar știu că te va găsi
chiar și cu prețul vieții
o goarnă sună
spre altă bătălie alerg
Adaugă un comentariu
A mai venit o toamnă și multe vor mai trece... :(
Semn de popas.
da Coza
Coboară toamna... în sufletul poetului. Minunat!
drag popasul,
Sofia, poemul acesta a vrut sa transmita exact starea mea interioara de acum...poate nu e cel mai inalt poem al meu, dar reprezinta un prezent mai dificil
multumiri
și sufletul meu rebel
a devenit un canion
cutreierat numai de vulturi
...
singurătatea mă fumează și râde
Prețuire, Adrian!
Un poem de toamnă drăguț, adresat iubitei. Tocmai acestă adresare directă mi se pare cam banală... Am citit multe poeme mult mai bune la tine. Dar, o dată nu se pune.
Sofi
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE