Ana (4). Păsări de nisip

[gina zaharia]

Ana, în dreapta ai deșertul,

în stânga, oceanul, și-n palme câteva boabe de grâu.

După cum te cunosc, le vei semăna, le vei uda la miezul nopții,

apoi vei aștepta o caravană care să-ți ducă pâinea spre mâine.

Când a trecut, de ce nu te-ai agățat de ea,

de ce ai lăsat elefanți de tăceri să-ți acopere drumul spre croaziere de lux?

Ți-a mai rămas o barcă de salvare,

mică, mică,

și fără nicio vâslă...

 

Ți-ai înrămat cândva inima și ai atins-o de soare,

crezi că mai știe cineva că puiul de ciocârlie

și-a făcut cuib în ea,

ori că sângele tău

e vinul din care s-au îmbătat două fulgere?

 

Nu, Ana, deșertul nu va rodi nicicând să ai masa bogată,

mersul pe jos înseamnă cunoaștere,

mersul intens înseamnă depărtarea de tine,

oare vei învăța să zboare toate păsările tale de nisip?

Le-ai dat viață, acum aruncă-le pe cer

și vezi dacă știu

să respire albastru.

[Valeria Merca]

...

oare vei învăța să zboare toate păsările tale de nisip?

Le-ai dat viață, acum aruncă-le pe cer

și vezi dacă știu

să respire albastru.

Și uite așa, am aflat cum se respiră  albastru... minunat!

Admirație, Gina!