...a dragoste

[Mihaela Roxana Boboc]

Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai iubi
din creștetul poeziei până în tălpile copilăriei
așteptând soarele să apună fără timp
ating iarba și miroase a bujori și nemurire
a stele aninate-n părul verii, când toate în jur își desfac aripile
femeile împletesc vise pe buzele lui cireșar
le strâng în brațe și mâinile lor miros a cer  
norii își țin ascunse poverile
în desaga călătorului cartea poemelor nerostite se preface în pâine -
ai gustul sării pe brațele nopții
inima mea înalță zmeie și cerul se gâdilă a dragoste
cred în semne și de-mi cobori în adâncurile mării
scoate și talismanul ca o pisică neagră în calea profeților
nimic nu arde din ce nu trece întâi prin pielea cuvintelor,
nici tu nu ești din lumea asta. De ce ai locui în seceta zilelor
când rugul nopții te naște înger alb în ochii lui Dumnezeu
și sângele urcă pe creste nebănuit de înalte?
Versurile acestea se vor duce pe apa cuminte a iluziei
se vor întoarce corăbii de lemn dulce și lumea va pluti măcar un timp
fără luntre.

[Mihaela Roxana Boboc]

Da, sunt de acord. E și crezul meu. Mulțumesc!

[Nikol MerBreM]

Cred că cei care plâng sau râd în cuvinte, împărtăşesc cumva aceeaşi sensibilitate, un fel de matrice universală din care se hrănesc. Odată spuneam că poemele dospesc pâinea pentru veacul când Dumnezeu va gusta iar din durerea oamenilor.  Aşa că am rezonat la versul dumneavoastră

"în desaga călătorului cartea poemelor nerostite se preface în pâine".