risipa de pâine

[petrut dan]

în camera mea sunt singurul suflet liber
singura conștiință ce nu trebuie să dea socoteală
despre lucrurile acestea
te vom asculta mai târziu mi-au ros carii pe tăblia patului
cu mâinile pâlnie am strigat cât am putut
de puțin dureros
muncă, nu te iubesc

până în stradă sunetul nu s-a făcut trup
până la camera de gardă revolta și-a păstrat accentul
grav
din punctul de vedere al medicilor

am băut un amestec nepermis de comunitate
ceva ce mă ridica deasupra clădirilor protejate istoric
și-a legilor

până la tâmple albul neîntrerupt al sfințeniei își cumpărase
loc de popas pentru minciunile spuse în grabă
mi-am aranjat haina pentru când voi fi mare
privirea ce nu mai avea nimic nevinovat în intenție
plus
atracția pentru lucrurile obscene

o să-mi vând patru versuri
nu de alta dar încă n-am învățat lecția umilinței și a lipsei de bani
care face lumea mai bună
precum risipa de pâine

aștept momentul când cineva cu mirare și tremur
va cere capul nopții pe tavă

[Ana-Maria Butuza]

o poezie densă, cu un limbaj ce evocă atât distanțare ironică, cât și o nevoie viscerală de autenticitate, cu accente existențiale și o subtilă ironie față de viața obișnuită.

[Monica Pester]

Obișnuiți fiind deja cu stilul Poetului, ar fi o încercare lipsită de credibilitate în privința mea, de a frământa aceleași comment-uri apreciative ca din adâncurile fiecărui cititor, cum bănuiesc, firește. Nici nu mă reped să înțeleg din prima, las doar intuiția să-mi lumineze conștientul , la granița cu liricul, să pot exprima coerent ce ne  mai transmiti și prin această scriere. Și iată, bref, ce mesaj ajunge la mine.

Mă aflu într-o situație de criză, se întâmplă oricui,într-un post de prim ajutor, unde încerc să-mi translez durerea, emoția și frica ce mă cuprind, datorate acestui eveniment nefericit, de patologie somatică. Tot interiorul meu trece greu prin criză, încerc să depășesc momentul, însă, trăirile mele din trecut, experiențele mele cele mai multe, nefericite în cazul de față, se adună ca norii groși de ploaie, în mine și realizează niște sinergii pe care, în ordinea conștientă a lucrurilor, nu le-aș fi dat naștere. Astfel că, fără să-mi dau seama că sunt într-un apogeu al suferinței, prezentul se amestecă indubitabil cu trecutul, conștientul cu oniric iar viitorul dezvoltă, simbolic firește, argumentații ale unor eventuale viitoare evenimente, lansate la granița cu imposibilul. Cuantific însă aici, în viziunea mea , un final prin care se îndeamnă, se cere, poate Universului, o percepere demnă a adevărului subtil care nu poate fi direct punctat, ca o amintire a aducerii pe tavă a capului lui Ioan, cel care a rostit curajos întregul adevăr în fața ipocriziei sus-puse.

Simt ca vorbesc prea mult, deși spun mult prea puțin din ce înțeleg și simt citindu-te.

Risipa de pâine ne este mereu o cruce a apogeului credințelor subtile.

Poete, 

[Ada Nemescu]

O dorință de lumină, de adevăr - care tot o lumină este.

* Risipa de pâine * fie ca înțeles primar, fie metaforic ca hrană indispensabilă, este accentul greu de semnificații.

Finalul, aproape definitiv, ca un tatuaj dorit pentru totdeauna. 

Aproape nu mă mai mir de fantezia ce te bântuie...frumos!

aDa