țipăt

[petrut dan]

urăsc frigul

nu frigul dinaintea morții

frigul după o noapte albă cu pungi sub ochi

și plescăituri

dese

din cauza tutunului

îngălbenesc frunzele în pomi hârtia și piatra dinților

 

îmi bag capul între umeri

mai mult dintr-un obicei dobândit decât

din moștenirea genetică

las ce-i al meu în seama destinului

de unde venim sau unde ne ducem sunt impulsuri

ce-mi sperie inima

 

azi

mi-am văzut umbra într-un palton cu buzunare largi

cât să încapă sticla de votcă

mai să nu recunosc

punga cu semințe și pixul furat de pe taraba unde am schimbat

câțiva euro

 

comunitari se țin după mine

paradoxal

mirosul de alcool e mai convingător decât teama de oameni

ferestrele oarbe își plimbă limba încărcată

pe stâlpi pe mașini și tomberoanele puse intenționat

să abată atenția

 

dacă așa e în cer nu mă mir că nimeni nu s-a întors de acolo

au și ei vreun grup Bilderberg sau vreo piramidă

cu capul în jos

număr gurile de canal peste care sar să nu atrag ghinionul

 

asta nu mă împiedică să îmi țin trupul

în frâu

ziua îmi pare un bătrân care a adunat multe

din tinerețe

cânt la vioară

în felul meu sălbatic

plin de sentiment

nu am vrut să vând ziare

nici să fac ghetrele vreunui gangster

cu familie numeroasă

dumnezeul străzilor mi-a zis

indiferent cât ai suferi

în viață

să nu refuzi intervalul

chit că te adună cu fărașul sări la bătaie

 

să nu crezi în Renaștere sau Iluminism

astea sunt păcăleli de-ale evreilor fugiți din Egipt

ia seama

dragostea să nu te înșele

cu pâine și sare

mi-am făcut un ideal pe care l-am numit

tehnică de supraviețuire

 

tu încă nu erai

posibil cineva a greșit butonul eject și toată

lumea s-a schimbat

 în urma mea

auzeam producătorii de zile

plângându-se la intrarea în atmosfera terestră

 

m-am dus în fața celui ce vedea viitorul

nu voiam să-i stârnesc mintea sau pofta de sânge

m-a privit cât să treacă o muscă prin casă și-a zis

cu acel calm ce aflasem din cărți că precede inevitabilul

 

întreabă

 

[petrut dan]

Monica, și eu îți mulțumesc pentru interpretare, bună dimineața, cu drag!

[Monica Pester]

Sunt perfect de acord cu vorbele Lisiei. Aș mai avea câteva completări personale. 

Fiecare poet când oferă o scriitură, își sacrifică o parte din suflet, punându-l pe tejgheaua cititorilor. Altfel nu se poate . E o trăire poate uitată, dar care te macină în adânc și se cere scoasă la lumină.  Sau, un afect povestit, inovat dar care la un moment dat se imprimă atât de tare, ca și când l-ai fi trăit tu. Oricum, intensitatea celor descrise în poem mă inclină către trăirea proprie. Și poate de aceea, țipătul pare atât de intens și tragic.

Amintirile dor.

Unele dor atât de puternic încât îți vine să te iei la harță cu și cu tine, și cu Dumnezeu, cel adevărat, pentru căderea dintre îngeri...

Poemul nu e dens . Însă, povestea este concentrată, prin  tragismul clipelor trăite.

Mulțumim pentru sinceritate și deschidere, Poete ! 

[petrut dan]

Lisia, ca de fiecare dată un comentariu amplu, argumentat și interpretat cu măiestrie și talent în fața căruia nu pot decât să mă înclin, nu este de mirare că pe Însemne s-au format atâția autori buni din moment ce au avut privilegiul unor comentarii ca ale tale! Și nu pot să mă opresc din a compara din multele spații de acest gen care oricum nu mai există pe care am activat și unde comentariile ori lipseau ori lăsau de dorit! Cred că unul mai rezistă, dar este pe un drum irevocabil descendent, accelerat și de comentarii gen ''bine'' urmat de o steluță ce și-a pierdut de foarte multă vreme și farmecul și respectul și înțelesul, făcând din acel simbol, ce voia să reprezinte evidențierea vreunei postări, un accesoriu caraghios și lipsit de orice valoare, ba parcă efectul ar fi acela de a atrage atenția asupra textelor fără nicio calitate literară! Mă bucură faptul că mă număr printre cei cărora le comentezi cu atâta generozitate și îți mulțumesc pentru interes și prezență my lady, cu drag!

[petrut dan]

Domnule Costel Zăgan, mă onorează aprecierea dvs. Cu stimă!

[Vasilisia Lazăr]

Găsesc din nou un discurs care nu e la îndemâna oricui, marca Dan Petruț Cămui – fiindcă, pentru a-ți citi și înțelege versurile, nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil, versurile tale nu sunt mereu cantabile şi necesită o cultură solidă şi curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe, motiv pentru care puțini se încumetă să le răstălmăcească, preferând mai degrabă să nu scrie nimic ori să lase ceva evaziv, general-valabil. 

Acest poem e un țipăt liric care îl solicită pe cititor, chiar și pe cel simplu, la un act de trăire inconfortabilă, într-un spațiu ostil, acolo unde nu se așteaptă. Arderile și arsurile din versuri sunt mai mult decât veridice, sunt scoase în centrul propriului drapel, în încheieturile propriului crucifix. E un poem autentic, matur, o poezie trecută prin „foc și sabie”, expunerea dramatizată a traumei fiind făcută într-un registru lingvistic anume, deși grav, suficient de poetizant. Faci dovada unei remarcabile probe de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, expiri idei majore de încărcătură meditativă, percepții probate pe propria piele, pe propria viață sau poate întâlnite în viețile altora.

Oare ce ne-am face dacă nu ar exista și poeți ca tine, Dan? Probabil că am avea, în continuare, doar o poezie bătrânicioasă, stearpă, tardo-modernistă, sufocată de discursuri naționaliste sau de un estetism cu ochii la stele al acelor autori care nu au reuşit să ia de partea poeziei lor firescul şi naturaleţea.

Felicitări din inimă!

[Costel Zăgan]

Da, un poem care te trezește! M-am bucurat că l-am putut citi: și totuși, există Poeți!

[petrut dan]

Dorina, îți mulțumesc, bună dimineața!

[Dorina Cracană]

Puternic poem!