În sfârșit, iubire

[Monica Pester]

De ce să închid tot în versuri strâmte

Când chiar nu știu pe unde să mai calc

E ceață pe altarul meu din munte

Dacă iubesc, ce lege oare-ncalc ?

Se-nfige cu putere-un ac minuscul

În zorii dimineții argintate

Și îmi transforma inima-n corpuscul

Ce bate într-un ritm ... ba nu, se zbate

În ritm de sarabandă de Sahar

Și nu o pot opri ca să viseze

Să-i facă jocul marelui samsar

De inimi crude care să pulseze

Iubirea-mi strânge iar troiene-n suflet

Și gleznele iau foc fără habar

Iar talpa calcă iute, fără sunet

Strivind reflexe vechi de chihlimbar

Simt valul reîntors de simplitate

Ca într-un vechi concert,  uitat demult

Cu viole respirând a naivitate

În ploaia ce m-aruncă în tumult

[Ada Nemescu]

Ce-aș putea spune după Mihai Katin?

Mi se par versuri ca un mers pe sârmă, fără siguranță, între rațiune și simțire :))

Îmi place fiecare vers! Îmi place mesajul cu accente ludice,  metafore și întrebări!

 Ce bate într-un ritm ... ba nu, se zbate   (n.n. inima....)

încântată, aDa

[Mihai Katin]

este un poem al ratiunii  pulsand din  inca neinteleasa inima   ce trebuie sa se supuna  marelui samsar pe care noi insine il  asteptam ...cum?...Ca într-un vechi concert,  uitat demult...

cu pretuire!