Mă pierd în timp

scriind cu sânge.

Pe cărări nevăzute,

printre spini

ţipătul morţii se-aude…

venind.

Mi se întâmplă uneori

să casc. Şi casc,

deşi nu vreau să dorm

mai mult decât am să pot

să mă trezesc…

Mi se-ntâmplă.

Uneori.

Întins pe pământul

acoperit de-al frunzelor covor,

foşnetul galben al toamnei

îmi cuprinde

sufletul şi gândul obosit

de-al vântului…vuiet.

Tremurând, mă trezesc

cu ochii împăienjeniţi de lacrimi

uitându-mă cum zboară… timpul.

De teamă

că trezindu-mă,

realitatea

mi-ar părea prea crudă,

beau, mănânc, aud, văd

şi mă-ntreb

dacă nu cumva …

visez.

Simţeam

o bucurie ascunsă.

Copil fiind

am învăţat să înot.

Acum

intrat în oceanul uman,

văzând cum

prea multe suflete

se împingeau

spre prăpastie,

mi-era mai uşor

să-l traversez,

să ajung

la capătul oceanului.

La capătul timpului

înclinându-se

periculos şi adânc

într-o odaie cu molii

şi fantome

cu umeri subţiri,

freamătă

de sângele lui

orizontul

dintre cuvinte.

Fărâme din creier

poruncesc

unei mâini supuse

legănării

pe lângă-un trup

inert, neras

şi ciufulit dimineaţa

dup’ o noapte

de somnul nesomnului,

să pun-o cârpă

pe schelet

să-l spele

şi să-l îndrepte

spre ieşirea

din lumina

ochilor

pierduţi în orbitele

orizontului necuvenit mie

din fruntea ce

băltea-n întuneric.

În ceaţa ponosită,

când ceasul zboară

spre nicăieri -

ţipătul morţii

se-arată

la vărsare

ispăşind păcatul

nedesăvârşirii acestui

pământ

în care curg…

Obosit

de bântuirile vieţii

pe urma gândurilor,

mi-am aşezat

trupul să se odihnească

la trunchiul unui vişin.

Mi-am lăsat

şi pantofii departe

de trup într-un lan

la o leghe distanţă

să mi-i fure vântul

şi eu să dorm o clipă

că nu-i mai am

să mă poarte în zări.

Când mă voi trezi,

mă vor găsi ei

să fac-napoi

drumul…spre casă.

Când timpul

cade în adânc,

adorm

la gândul trăirilor

promise…

în cuvânt.

Mă uitam

pe la tâmple

şi vedeam

printre firele

de-un alb-argintiu

altele

de-un negru

aprins

să mă bucur

acum

cât mai e timp

că-ntineresc

pentru

viaţa de după

ce casă din pământ

împodobit

cu flori viu colorate

şi-un vişin

în rod

hrăneşte

în zbor

păsări.

Bălteşte

o lumină scursă

din felinarul afumat

în verandă peste oase

şi măruntaie-n ruină

cu-o urmă de creier

din umblătorul schelet

al celui ce-aşteaptă mâine

răspunsurile întrebărilor

de azi.

De nervi

în scrumieră

rumeg ţigări

căci timpul s-a oprit

pentru mine

departe

şi nici telefon

nu mai am

legătura

cu lumea mea

să cer

nu pot

şi afară  plouă

într-un pahar

de vorbe roşii

cu năduf

sting ţigările

una dupa alta

în scrumieră.

Singur.

Departe-ntr-un motel

de nici stelele

nu le mai număr

dup’ un pahar

de vorbe roşii

spuse în câteş' trei limbi

odat’

să-ncerci de poţi

să le-nţelegi

mai ceri un pahar

de roşii vorbe-n

singura limbă

cunoscută de cei

ce erau şi ei singuri

departe-ntr-un motel…

Un clopot sunt

vestind,

peste tăceri

necunoscutul cântec care frânge.

O linişte

trecându-mă-n furtună,

s-a ridicat

să lumineze… plânsu-mi.

                            soţiei mele

Coagulaţi

într-o îmbrăţişare

de-atâta depărtare,

în aer săruturi

aşteaptă de dor

de tine,

de mine,

de noi.

Pe frunte

i se adâncise cuta

ca un stigmat întipărit.

Zbuciumul interior

îi legase limba

şi licărul din ochi

se stinse brusc

după tăcerea

şi răspunsurile monosilabice...

Era o ocazie să rupă monotonia.

 ***  

Fără

nicio schimbare

pe chipul sfrijit,

ochii

cu pupilele dilatate,

măsurau meditativi şi apoşi

aburii trandafirii

ce…

Se întindea

hârjonindu-se cu picioarele goale

în bâzâitul monoton

de dincolo de vreme.

Lenevea,

bârfea,

mormăia nemulţumit

în rotocoale vesele de fum

prin spaţiul deschis

cu fruntea încruntată, desfigurată

într-un fel de forţă inefabilă

ce plutea deasupra lui.

 ***

Cu mâinile noduroase,

cu încheieturile

deformate de artrită

îşi încovoia

trupul…