Din marginea oraşului

pornesc cu putere în larg

într-un dans c-o muzică mută

cântând nu ştiu cui, gândurile

că moartea vine cu uitarea.

Nebune cuvinte

s-aştern încet

pe albul nepătat

al coalei de hârtie

mânjind-o cu

crâmpeie ale minţii -

deşarte speranţe

spulberate-n eter,

păstrând

iluzia gândurilor apuse

de lacrimi amare

scurse

peste a lumii soartă

născută-n păcatul

dorinţei de… absolut.

Aburul mişcării

de la capătul timpului

asfinţeşte

în plutirea unui cadril vlăguit

şi cade în prăpastia

păcatului din urmă

al unui înger

smuls

din beţia lui moale.

Pe coardele unui gard

de sârmă ghimpată,

zvântat de fâlfâirea aripilor

unei păsări

ce-mi caută ochiul,

se aude un strigăt:

alb…

ascuţit…

prelung.

Spălându-mi

din suflet veninul

aud nisipul clipei

cum se zbate.

Pe-un ţărm

de insulă aruncat,

ţipătul morţii s-arată

în ochiul dinspre mine…

fără pleoapă.

În întinderea nisipoasă,

pe valea şerpuită a vieţii -

amestec de cruzime,

viclenie şi violenţă -

flacăra-ncepu să lingă lemnele

în lumina albă de lună.

E roşie

de furie că are

capul mare şi

picioare scurte

gogoneauna.

Apa unor pârâiaşe

băltea dedesuptul aluviunilor

cu care viaţa, retrăgându-se,

acoperise dorinţa

prezentă, juvenilă, eternă

în mintea prinsă-n pielea

pătrunsă de umezeala serii,

a zilei de mâine.

În ochiul fără pleoapă
timpul cade în adânc

pe cărări nevăzute.

În viforul

păcatului lumii,

când umbrele

mai ard pereţii

în limbi de clopot

mute în cuvânt,

pământul… se aprinde.

Uneori

viaţa nu-i decât

un imens lac

de apă sălcie,

iar noi

nu putem

decât

înota prin ea

să ajungem

la un ţărm

cu nisip lin

curgând

într-o clepsidră.

Ca torţele-nserării,

tăcerea plecării 

din timpul meu uitat

însângerând un zbor

din oase de-ntuneric,

a trecut… clipa.

Dacă ar fi

cuvinte antiotravă,

s-ar descoperi

raţiunea de a trăi

departe de lăturile

şi murdăriile ce bălteau

în pârâiaşele vieţii.

Spaima depărtării

m-a suspendat pe vânt

în ochiul

dinspre mine

fără pleoapă ars

în viscole

de trup,

prăvălit

pe liniştea de gând,

retras

în trecerea

către soare… cuminte.

Ca pe o dureroasă înfrângere

îşi îndrăgea umbra sa,

firavă în acest univers.

Pentru o clipă doar,

prin fumul ce-i înţepa ochii

din arşiţa unei după-amieze,

ca un arbore dezrădăcinat

a crezut că o vede

înfrântă la picioare.

Mă chinui

să am tăria

să pot gândurile

să-mi exprim

să nu se termine aţa

să rămân

la sfârşitul bucăţii de viaţă

o simplă

marionetă din cârpă.

Singur,

departe în noapte.

Nu doar o oră,

nu doar o zi,

ci seară de seară,

să-ţi sprijini capul pe un umăr

nu în întâlniri fugare,

ci noapte de noapte

până la marginea morţii

să poţi adormi

cuprins de braţe

iubitoare ţie,

e gândul

ce-mi străbătea

mintea obosită

de drumuri

pe cărări nevăzute

ale vieţii.

Albit de linişte

departe,

singur,

anii mi se împlântă în trup.

Un gol de aer

mă umple şi-n urmă-mi

o linişte prăfoasă

se-nalţă.

Îmi sărez tristeţea…

cu lacrimi.