am greşit. Când am învăţat amândoi

zborul(eu nu aveam aripi, doar privirea),

înşiram în spatele nostru toate

văile,

dealurile

şi

munţii ce ne ieşeau în cale. Ţi-am zis

să te înalţi

şi

ţi-ai deschis aripile şi eu

după tine cu privirea până unde înălţimea

mea, a devenit prea mica. Nu te mai zăream.  

Sigur nici tu gândeam eu şi te vei întoarce

acasă. Eu am pornit drumul…

fiecare an, primăvara, îmi alegeam

(non)culoarea în care-mi vopseam

“gardul”. Acum, nu ştiu dacă a fost

noroc sau nu, dar în timpul în care  

începusem să mă zugrăvesc, la masă,

într-o discuţie (a)prinsă, eram

eu,

sufletul

şi mintea. Eu, pe post de arbitru. Ei

îşi disputau meciul lor. Sufletul spunea

că doar cuvinte, vorbe mâzgălite

erau pe trupul lui.

Mintea părea ca îmi ia…

intemperiile gândului se luptă acum sufletul

să-şi creadă trupul din minte. Era mai anevoios

războiul lui

Niciodată

cu

Jurămintele cicatricilor strânse

în jurul pieptului, dar (doar) poarta aceasta

am ales-o

să sper

că voi ajunge la capătul drumului

unde mă aşteaptă vişina mea

putredă

şi

dulce-acrişoară

a vieţii.     

se luptă mintea cu sufletul. Şi-au strâns artileria

de gânduri în timp şi aruncă pe câmpul de bătaie,

continuu. Din ce în ce mai des,

(mai) toate cad

în acelaşi loc.

Parcă

ar fi un crater

plin de lacrimi

neplânse de ochi. Împroşcă pereţii.  

Mai scapă câte una pe afară

ca o bulină roşie. Trupul.

O să reziste, oare?     

fără bilet în trenul vieţii. N-am ştiut

că-mi trebuie. Gândeam că l-am plătit,

dar, din haltă-n haltă,  

se tot urca câteun controlor. Lua

din mine şi avansam  

vagon după vagon

până am ajuns

la locomotivă

şi

conductorul m-a luat la întrebări. Nu

mai aveam nimic la mine. M-a aruncat

din mers,

pe şine.

Eram

întreg pe dinafară. Speram  

să ajung în gara mea, să-mi…

am să bat la porţi închise. E felul meu

de a-mi ridica din casă, drumul privirii,

fără pereţi

şi

fără ferestre.

Doar cerul deasupra. Alerg

prin camere(le) dezordonate de timp

să mă găsesc. Sunt la tine oare?

Nu ştiu. N-am găsit cheia sub pat.

Nici tu n-ai uşă?   

în zorii amiezii din ziua ce stă să treacă

şi eu nimic. Doar mi-am stors apa din hainele

ce bălteau pe mine şi m-am scos la uscat.

Aşteptam soarele.  

Da. Soarele

să mă trimită

pe Golgota mea,

să o urc

gol. M-am dezbărat de penele-haine.

Atârnau de mine. Să merg la izvor,  

să-mi încarc cu lacrimile vieţii, locul acela,

gol pentru sufletul răcit

de curentul prins în viteza…

mi-am spălat trupul printre aluviunile

ce năvăleau din albia lăsată vie prin digul

fisurat de vreme. Azi, l-am curăţat  

prin înlăuntru de crengile de dinainte

de vremea lor şi înfipte-n mâlul meu. Mâine,  

îmi aştept

sufletul

să merg

cu el

la curăţire. I-am dat libertate să zboare. Nu

l-am întrebat nimic, dar mi-a promis că-mi va fi,

că se va întoarce

(la mine).

Aştept.…

drumurile tăbăcite de suflet cu mintea

împiedicată la o răscruce

de gânduri când striga

bătăii din piept

să usuce apele

rămase-n ochii

scoşi de degetele orbului

flămând  

(de gura)

de apă.

Împietrit. Bat vântul.    

genunchi îmi scriam cuvintele

braţelor depărtate de suflet

plecat şi rodea

stomacul cu şmirghelul

aspru coborât

adânc

în

mintea

sfredelită  

de şoapte. Mă rog.